highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

duminică, 24 aprilie 2011

Antrenamente şi evenimente. Descuteceala

Penru o parte dintre cititorii acestui blog, care nee cunoaşte mai mult sau mai puţin personl, nu mai este un secret că Bebelina noastră nu acceptă scutec, dar nici nu-şi doreşte să folosească un cadru organizat de evacuare.

Începând cu un an în urmă, aproximativ, Zuzulina a început să nu mai primească scutecele. În casa noastră nu sunt covoare. Ştiam parţial de la ai mei de-acasă cam la ce să mă aştept. Singurul meu covor miniatural stă acum rulat după bibliotecă, deşi procesul de ascundere a intervenit numai după ce m-am luptat să-l spăl, rupându-mi spatele. Ghiciţi voi de ce.

Încet-încet, am descoperit că intervalele de "evacuare" s-au rărit. Dacă iniţial prefera să stea în fundul gol (asta a fost soluţia ei de a se menţine curată), în timp a acceptat să poarte pantaloni de pijama, dar fără chiloţei dedesubt. Adică gândiţi-vă la o perioadă lungă, de prin mai până în decembrie anul trecut în care, cel puţin în casă, se lăsa greu îmbrăcată iar scutecele primite când trebuia să plecăm la un drum mai lung decât până în faţa blocului generau o adevărată telenovelă. Nu puţine au fost dăţile când am reuşit s-o scoatem la jaocă doar pe seară pentru că literalmente era prea frig pentru a ieşi la fundul gol afară.

Paie pe foc a pus şederea noastră de vreo lun la ţară, unde Zuzulina a descoperit şi farmecul de a merge descuţă şi bucuria de a ieşi pe-afară fără vreun preambul. Ceea ce, per ansamblu, a fost delicios de plăcut. Ănsă, odată ajunse înapoi la betoanele noastre, trista realitate a mizeriei şi a potenţialelor cioburi, precum şi pericolul de a face pişu tocmai pe toboganul unde alti trei copii stăteau la rând ne-au făcut ieşirile nişte încercări pe care majoritatea părinţilor cu greu şi le-ar imagina.

Noi încercăm să îi respectăm copilei dreptul la decizie chiar şi când pare să-i fie împotrivă. Asta a adus şi lucruri bune şi lucruri mai greu de îndurat de o minte să-i spunem... normală.

Mademoiselle a cunoscut până şi bucuria de a ieşi în bluză de corp şi ştrampi la -n grade, când zăpada trosnea în jrul nostru. Asta nu a însemnat mereu că a fost dispusă să îşi îmbrace fâşul văzând că-i e frig, cum speram noi. Soluţia ei cea mai uşoară a fost să refuze să mai iasă o perioadă pe-afară ca să nu suporte cele nouă cojoace inerente. Iar când ieşea totuşi pe-afară, nu mai voia în casă pentru că şi ei îi place pe-afară, ca oricărui copilaş de cârsta ei. Mă rog, când i-a fost chiar frig cerea "la pisică" în vreo oră şi ceva. Alteori a vrut să stea doar în căruţ (cu bunica ei, nu vă miraţi), iar în cu totul alte dăţi a vrut să meargă doar pe lângă căruţ.

Odată, recent, am ieşit pe un vânt care te făcea literalmente să plângi - eu îmbrăcată subţirel iar bebelina în hainele de casă, în sling şi desculţă. Restul hainelor erau într-o pungă. Am traversat intersecţia până la locul de joacă iar acolo am plâns şi eu, a plâns şi ea. Eu că nu se îmbracă şi mă simţeam vinovată ca ultimul om, iar ea pentru că nu voia să se îmbrace iar eu ii spuneam că nu mergem la jucării până nu pune ceva pe ea. N-a pus aşa ca am ajuns şifonate acasă, iar după somnul de după-amiază am mai ieşit puţin, parcă. Tot în sling dar parcă îmbrăcată mai decent. Sau era altă zi? Parcă, dine mai ştie?

Nu se pun aici experienţele gratificate de scăpările mămiceşti precum scoaterea copilului în şosete şi haine de stradă când afară plouă tomnatic.

În ciuda celor povestite mai sus, am trecut prin perioada negaţiilor destul de neşifonaţi, sper eu. Numai Buni poate spune cu adevărat cum a fost pentru că de data asta ea a fost cea mai prezentă fiinţă din viaţa copilei. Am aflat însă că e un copil bun, nu neapărat docil dar în mare înţelegător. Anda şi-a făcut singură programul şi pare să-şi fi gestionat destul de instinctiv puseul de mică adolscenţă. A rezultat o mică domnişoară care a înflorit pe nesimţite. O fetiţă care are curajul să escaladeze nesupravegheată îndeaproape jucăriile din părculeţ, care caută prezenţa alotr copii şi care se face uşor înţeleasă atât de adulţi cât şi de copii. Şi foarte iubitoare, dar şi iubitoare de spaţiu propriu. Nu o poţi pupa când vrei tu pentru că se pupă singură ca să şteargă pupicul tău. Nu îţi dă burtică, mânuţe, picioruşe la pupat când ai ti chef, dar ahhhh ce plăcere când îmi ia capul între mâini şi-mi depune un pupic apăsat pe frunte, nas, chiar gură, obraz. Primele obiecte ale afecţiunii ei au fost ţiţi. Cum mă vedea şi-şi dădea seama că sunt prezenţi spunea ţiiiiiţiiii şi eu trebuia să-i dezvelesc pe rând ca ea să-i pupe. Nu mai spun că dovada supremei generozităţi era - şi cred că mai este - să-i ofere şi tatălui ei  sau jucăriei pe care o personifică la un moment dat - un sân la supt  Cel stând pe care ea nu-l mai suge, evident, dar totuşi, înţelegeţi voi. E ca şi cum ţi-ai împrumuta maşina sau telefnul preferat, adult fiind.

Sunt foarte mulţumităd de faptul că nu a avut parte de acele limite pe care majoritatea părinţilor le pun copiilor "pentru siguranţă". Sunt mulţumită că a învăţat să se impună şi să negocieze şi astfel a rezultat o rutină foarte utilă atâtt pentru ea cât şi pentru bunica ei, cred eu. Şi mai sunt mulţumită de faptul că a supt la cerere ori de câte ori am fost în preajma ei şi a simţit nevoia de confort şi alinare. Ţâţa destresatoare, cum numesc eu în glumă, a făcut minuni în procesul de separare inerent întoarcerii mele la serviciu, iar acum la grădi a ajutat mult - povestesc cu altă ocazie. E un instrument atât de simplu, un ajutor atât de la îndemână, încât nici nu mă gândesc să iniţiez înţărcarea. Ceea ce fac, însă, de câteva săptămâni, este să nu îi mai dau înuri care nu sunt foarte confortabile pentru mine. Şi în general încerc să alăptez cât mai puţin la vedere dar asta pentru că mă enervează să mă justific la nesfârşit. Poate dacă nu mă va enerva mă veţi bedea pe Magheru cu copilul agăţat de ţâţă. Pentru că la restaurant de exemplu încă suge printre două guri de cuţă (cărniţă) sau ciorbă.

Această postare vrea totuşi să se axeze pe operaţiunea oliţa. Vă pot spune că, încă de la primele nopţi în care am avut curajul (şi nevoia) să o adorm fără scutec, nu prea am avut accidente. De astă-vară până acum nu cred că au fost 7 nopţi cu pat ud, incluzând aici şi nopţile cu febră de primăvara asta, când n-a mai fost ea, ci un bebeluş bolnăvior. Anda conştientizează momentul când apare o nevoie fiziologică, numai că refuză ccu obstinaţie să folosească un mediu organizat. Mai are surprize - când spune că o arde sau se uită mirată după câteva secunde: pişu! Acestea apar când se concentrează aspra a ceva interesant, dar asta păţesc mulţi copii de până în patru ani.

Cum n-a mai acceptat scutecele? Pur şi simplu. Şi când am văzut că se îngroaşă gluma, am cumpărat chiloţei pe care nu i-a vrut. Nu-mi dau seama dacă a deranjat-o unul ud în acea perioadă, mi se pare că totuşi nu. Era doar vară şi cald şi plăcut să simţi vântul cald pe piele. Abia iarna asta a primit chiloţi pe piele şi asta numai când a observat că ştrampii sunt enervanţi fără o protecţie în anumite locuri. Pe afară stătea până la primul pişu şi, când a văzut că asta înseamnă frig şi disconfort şi retragere rapidă în cazemată, a fost de acord din nou cu un scutec, fie el şi din hârtie.

După ce o păcălisem punându-i scutec în somn de câteva ori, a avut grijă să mă adoarmă şi pe mine. La prima trezire de supt simţea mult prea bine ce se întâmplă ca să mai pot s-o păcălesc. Obervasem că are scutecul uscat la trezire de cele mai multe ori, asa că somnul fără scutec a venit precum cel mai firesc lucru cu putinţă. Oricum, scutecul ei se umplea undeva în prima oră de trezie.

Apoi a învăţat că, dacă trece treaba mică şi noi stăm în pat fără să dormim, e mai convenabil pentru toată lumea dacă se dă jos şi îşi udă pantalonii acolo. Nu ştiu cum am protestat odată exasperată - parcă i-am spus că acum nu mai avem loc în pat pentru că e ud şi i-aş fi reunoscătoare dacă măcar s-ar da jos din pat, că ştiu sigur că simte când o trece :)) Şi s-a conformat.

Pe oliţă face păpuşa ori vreun ursuleţ. Sau odată m-a pus să stau eu acolo, poftim. La WC a mai stat dar nu are răbdare, cred că are emoţii şi n-o mai trece. Cert e că avem două reductoare şi o oliţă şi deocamdtă ne uităm la ele, deşi îi ofer şi exemplul practic. Asta pentru că uneori prezenţa ei alături de mine dimineaţa când ne aranjăm şi ne spălăm şi pe dinţi - uneori dooar eu - e inevitabilă. Altfel exemplul personal chiar nu făcea parte din ideea mea de potty training. Cred că vine de la sine, suntem fiinţe sociale şi ne imităm atât de bine unii pe alţii, chiar şi adulţi fiind.

I-am cumpărat scutece textile. Alături de chiloţei, acestea sunt de mare ajutor când pleci la drum mai lung cu Anda care n-are de gând să anunţe intenţii bogate în apă. Plus că acum vom începe şi grădiniţa şi acolo e mochetă pe jos, deci va trebui să înmulţesc colecţia şi ea să se lase convinsă fie să poate, fie să folosească toaleta, precum restul copiilor.

Şi, ca să vedeţi că avem toate premisele să nu atingem adolescenţa în scutece textile, vă povestesc o întâmplare hazlie de acum vreo trei săptămâni.

Sâmbătă dimineaţa, Anda tocmai prestase şuşu de dimineaţa şi ne învârteam în jurul ei. Nu apucasem să o îmbrăcăm, ea îşi găsise de lucru cu un creion şi cu o foaie. Noi ba ştergeam parchetul, ba vorbeam, ba sorbeam din cafeaua de dimineaţă. Fără vreun avertisment, domnişoara a făcut caca în timp ce desena. Noi l-am adunat (ne ajută foarte mult la capitolul consistenţă, altfel probabil ne lăsau nervii de mult... sau poate că nici atunci) şi i-am spus: acum mergem să ne spălăm, pentru că ai făcut caca. Dar ar fi mai bine dacă ai accepta totuşi să te aşezi pe olită când simţi că vine.

Ne-am întors apoi la treburile noastre. Nu trec cinci minute, că Anda spune caca! Noi ne uităm în jur - iar?? Ca să vedem de fapt că fata îl desenase, era un dreptughi cu colţurile rotunjite. Normal că i-am făcut poză, sper că mai avem şi foaia. Nu mă aşteptam la un asemenea grad de abstractizare, deşi mai desenase diverse chestii reale cu tati, cu buni sau cu mine şi mai are şi programele de colorat şi desenat despre care am scris mai demult. Mai desenăm împreună ochi, conturăm mânuţe de Anduţă pe hârtie, ba în câteva rânduri a vrut să-i deseney şi capul în acelaşi stil, nu numai mâinile şi tălpile. Iar la un moment dat şi fundul.

Pentru Anda, fundul şi acţiunea de a sta jos se numesc cur. Asta pentru că eu o spăl la cur, schimbăm curul ca să nu stea murdar, o muşc de cur (o ameninţ doar) şi normal că pup un pic de cur (şi ea se eschivează şi ne jucăm de-a prinselea). Deci cuuuu e ceva firesc în vocabularul ei. Mă enervează să spun funduleţ, poponeţ, dos sau alte apelative stupizele pentru a înlocui un cuvânt care mi se pare de-a dreptul banal şi care a devenit peiorativ din motive pe care le înţeleg mai greu.

Dar sunt curioasă cum vor reacţiona educatoarele când Anda o să bată cu mâna pe un scaun şi o să spună cuuuu! cuuuu! invitându-le să ia loc şi eventual s-o ia şi pe ea în ţaţe (braţe) pe urmă.

Iar acum vă las cu dovada.

Copiii de doi ani sunt geniali, trebuie doar să deschizi puţin ochii şi să renunţi la prejudecăţi ca să te bucuri de ei cu tot sufletul.

2 comments :

  1. E superba Anda! M-ai facut sa rad cu postarea asta si s-o admir si sa ma minunez si sa ma sperii de ce ma asteapta.

    Eu la tine citisem de refuzul scutecelor si ma tot gandeam cum as reactiona si speram sa nu mi se arate asa ceva. Ei bine, de vreo saptamana Alex nu mai vrea sa-i pun scutec. Reusesc prin pacaleli, dar e foarte suparat la operatiunea de punere, apoi il ignora. El inca face des si noaptea, dimineata are scutecul plin, si ziua. Na, suge mult, ce sa spun. Si nu vrea deloc deloc sa se aseze pe olita. Ce sa facem? Au personalitate :)).

    Pupici si sa va mearga bine! Zile frumoase!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ralu odata cu varsta fac mai rar indiferent cat ar suge - Anda mai are nopti in care suge ffff des si tot nu face pe ea.

    pe de alta parte sunt multi copii care fac noaptea pana tarziu. Depinde de organismul fiecaruia. :)

    pe piticanie la un moment dat n-am mai reusit s-o pacalesc nici in somn si cam ala a fost strigatul de lebada. Dar ea e si f rea de caldura, cred ca si asta a fost un factor determinant.

    RăspundețiȘtergere