Din nou despre limite

11:15


La postarea de aici Adina mă întreba dacă am idei despre cum să gestioneze o situație cu riscuri pentru fetița ei micuță, care explorează acum mersul.


Anda are acum 3 ani și 8 luni și desigur noi ne luptăm cu alte provcari decât la un an și două luni :)

Detașarea asta se învață în timp și mereu pe primul copil. Mi-amintesc cum erau ai mei de stresați cu întârzierile mele acasă și cât de relaxați au fost cu următoarea generație de adolescenți, câțiva ani mai târziu (spre necazul și invidia mea, evident :)) ).



Așa că eu una cred că orice părinte trebuie să își ofere în primul rand timp. Dar nu prea mult, findcă bebelușul tot crește și riscă să-i pună tot mai multe limite, lucru care pare complet inutil. De fapt este redundant, veți vedea mai jos.

Mie mi se pare, Adina, normal să fii acolo s-o prinzi pe scări, dar nu foarte fățiș: adică eu as lasa-o, când prind ocazia, să se dezechilibreze puțin, dar nu să cadă și să se rănească. Apoi i-aș povesti ce îmseamnă să cadă pe scări.

Eu am profitat de orice mic accident să-i explic Andei ce inseamnă durere, bubă, lovitură, căztură și am lăsat-o să greșească de câte ori a simțit nevoia. Nu am oprit-o să facă lucruri aparent periculoase, dar a învțat să ceară ajutorul când nu reușea și să îl refuze vehement când s-a simțit în stare să facă un lucru singură.

Anul trecut m-ar fi luat de mână și am fi mers împreună pe marginea ”prăpastiei”.

Și totuși, uite cât de mult rău facem suflându-le în ceafă. Acum ceva vreme mă ocupam de Denis pe o bancă și ea s-a dus să se cațere pe o platformă înaltă unde ajungea urcând o scară. Toată după-masa a fost o maimuță, a ajuns unde nici eu n-aș fi reușit.

A doua zi sau peste două zile am ajuns iar acolo. Băiețelul, de data asta, dormea, așa că am stat în apropierea scăriței. Anda nu a mai putut urca ultima treaptă, a avut nevoie de ajutor să coboare și tot ce a mai reușit să facă era să se arunce în gol în brațele mele, fără să se asigure: doar eram eu acolo, stăpâna universului, în prezența căreia orice risc dispare. Se arunca și când eram mai departe și eu știam că nu pot s-o prind, dar alergam într-un suflet la ea.

Inutil să spun că, văzând-o sus de aproape, m-am pierdut eu însămi în fața proporțiilor, fiindcă Anda încă e o mână de om, fizic vorbind și mai mult ca sigur i-am transmis într-o mie de feluri nesiguranța mea.

Zilele următoare tot nu a reușit să urce scara. Eu însă uneori eram aproape, alteori nu. La un moment dat și-a amintit, a ajuns pe marginea platformei dar eu fiind departe de la început, în afara jovului ei, s-a mulțumit să se uite în jos și să se întoarcă la ce făcea pe sus.

Mie mi-a devenit clar de-a lungul timpului că, lăsați să cântărească singuri, copiii devin conștienți de propriile limite extrem de repede la orice vârstă și asta nu îi pune deloc în pericol fiindcă la vârste mici și șosibilitățile lor sunt mici, deci nu au cum să-și facă rău. Evident că, cu cât mai târzu învață părintele lecția asta,cu atât mai mari sunt potențialele pericole la care se expune copilul în căutarea propriilor repere. În acest caz e nevoie de mult tact din partea părintelui pentru a nu intra într-un parșiv cerc vicios și pentru a minimiza efectele acestui start nefast pentru personalitatea copilului.

Limitele de acest fel, de multe ori învăluite în toleranță maximă și blândețe, îi diminuează puterea de decizie, încrederea în capacitățile proprii de orice fel, îi omoară cuiozitatea în fașă și îl descurajează pe copil în a vedea un prieten în propriul părinte, ci mai degrabă o autoritate surdă și oarbă la nevoile sale reale. Prin nevoi reale înțeleg nevoile percepute de el, nu întrezărite de părinte, fiindcă realitatea este ceva ce se construiește prin propriile percepții.

Indiferent de capacitatea de abstractizare de care ne bucurăm, percepțiile au întâietate sau mie așa mi se pare. Copiii sunt naivi, deci se bazează în primul rând pe ceea ce percep, mai ales că abstractizarea se tot învață până la maturitate. Ține de părinte și de cei din jur ca percepțiile să fie lărgite, dar pentru asta e nevoie de empatie și de un contact autentic și prelungit cu copilul, pentru a putea fi în stare să decodăm semnalele pe care ni le trimite. (poftim, iar empatia asta: eu prin empatie înțeleg capacitatea autentcă de a te pune în locul celuilalt)

A propos de abstractizare, vecinul meu perete in perete bormașinizează (:D). Eu scriam postarea asta întinsă lângă Denis care adormea și tot sugea. Avand în minte exemplul Andei care se sperie și acum la orice bârâit, m-am gândit să nu mă arăt iritată de zgomotul brusc care îmi trezește copilul (nu din prima) ci să-l integrez cumva în joaca noastră. Si am facut și eu bzzzz, l-am ”făcut” avionul, când am auzit ciocanul am izbit ritmic cu o pensetă în masă, în ideea de a-i arăta măcar o sursă a zgomotelor. Ce folos, după prima pauză, când continuam să scriu cu el pe umăr, s-a speriat din nou de bâzâit, fiindcă se întâmpla într-un loc pe care nu-l poate concepe încă.

Exact la fel este și cu limitele la copii.

Acest lucru descoperit devreme  (mulțumesc mamă, mulțumesc tată) mă scutește pe mine de o grămadă de explicații oferite copiilor pe care le-am auzit la alți părinți. Eu am folosit celebrul ”nu e voie” abia când era vorba de o interdicție impusă de alții. Am zis ”o să cazi” când chiar era în pericol iminent de a cădea și... s-a oprit, evident. Am credibilitate în fața ei și când totuși n-o am este pentru că probabil e timpul ca Anda să mai capete niște repere prin propria experiență iar eu îmi dau seama de asta mai devreme sau mai tâziu și mă retrag. De multe ori mai târziu, fiindcă nu sunt infailibilă și nici vreo supermamă, cum peiorativ se spune mai nou unor mame care par să facă totul bine când vine vorba despre copii și aparent se dedică lor cu toată ființa.

You Might Also Like

3 comments

  1. Din ce tratat tot citezi in postarile tale? ;-)

    RăspundețiȘtergere
  2. "Tratamentul copiilor cu bun-simt" scris de autorul anonim si revizuit de Ramona Bunescu :)))

    RăspundețiȘtergere

About Me