Vinerea trecută cineva a descoperit că avem într-o curte interioară o ţeavă darnică în gaz. Cum lumea nu avea ce face cu atâta şi nu-şi dorea să zboare de fericire, cineva a oprit robinetul.

Tati a venit la ţară cu vestea şi precizarea că vom sta fără gaz o perioadă nedefinită pentru că Distrigaz nu trimite echipe de reparaţii şi Administraţia ar trebui să-şi cheme nu-ştiu-ce firmă third party... Cert e că, la întoarcerea mea grandioasă de duminică, m-am trezit cu un sac de vinete relativ BIO şi niciun loc unde să le coc. Situaţia s-a prelungit până marţi, când odată cu gazul care a venit s-a găsit să plece curentul electric Deci coace Zoozie vinete fără hotă şi fără posibilitatea de a deschide geamul bucătăriei (nu vreţi să ştiţi unde se deschide şi câte pisici sălbatice ar năvăli înăuntru dacă aş deschide Calea).

Am culcat bebelina şi am plecat la blocul de lângă să trimit nişte pastiluţe undeva departe, ocazie cu care i-am cumpărat Andei 3 cărţi cartonate şi mi-am activat home banking-ul. Am rămas la taclale la bancă şi despre alte chestii interesante, apoi am năvălit acasă cu teama că poate s-a trezit bebelina şi plânge după mine. O da, a mai dormit 2 ore :). (nu, nu las copilul singur, e doar a treia oară în doi ani iar restul escapadelor au durat 5 respectiv 10 minute)


Neavând ce face şi nici mare chef de citit, plus că am aflat nişte veşti îmbucurătoare, am vorbit la telefon, dând raportul despre ce ni s-a întâmplat şi că vom fi de negăsit, pentru că baza fixului nostru se alimenteaza tot de la reteaua de curent electric şi nu are acumulator de back-up. Mi-am descărcat mobilul complet, că şi-aşa era pe ducă. Tocmai îl pusesem la încărcat când  plecat domnul curent. Apoi mi-am dat seama că trebuie să vină naşa Andei pe la noi în seara asta şi nu are cum da de mine. Brrrr... stres.

Iată aşa am descoperit eu totuşi ce înseamnă cu adevărat libertatea şi cât timp pierd eu pe nimicuri precum pseudomunca în gospodărie şi scriind. Credeam că scrisul eliberează, dar lipsa lui şi a oricărui mijloc de a te exterioriza virtual este un mijloc extraordinar de autoliniştire. Cărţile cumpărate au venit la fix, Anda s-a dovedit extrem de interactivă, adică oricum, faţă de acum câteva zile când am explorat ultima dată o carte a evoluat. A văzut singură o pisică (eu n-o observasem) care stătea pe o creangă lângă teddy-bear, m-a pus să-i spun nume de fructe şi am făcut tot felul de asocieri plăcute. Şi, cum se termina o carte, cum spunea: dataaaa!

De când a fost la bunici, unde peste tot sunt pisici, e înnebunită după ele. De la Andreea cea micuţă şi mama ei are o pisică persană de pluş, albă şi aproape reală, pe care iubeşte, îi spune pişşşşş, pisică (exact aşa), mauuuu. O pune pe jos să se joace împreună şi chirăie de fericire.

În continuare personifică jucării, e o aptitudine care eu una credeam că apare mai târziu şi nu mă pot decât umple de admiraţie pentru boţul ăsta mic şi creativ. Cumva, am lăsat-o să descopere singură chestiuni elementare, foarte rar i-am servit soluţii şi posibilităţi când vedea vorba de a se căţăra undeva, a se juca cu propriile jucării sau cu obiectele din casă. Aşa am observat că într-adevăr e util să-ţi limitezi eforturile părintesco-îndrumătoare la chestiuni esenţiale precum:

uite, eu când vin de-afară mă spăl pe mâini. Hai şi tu!
asta e un cuţit, uită-te la el apoi dă-mi-l să-ţi tai pâine.(deci nu sări de fund în sus când vezi că pune mâna pe ceva interzis că îi vei stârni un interes de-a dreptul bolnăvicios pentru clasa respectivă de obiecte)
ai învăţat să aprinzi scânteia de la aragaz? Bravo! Iată, mi-ai aprins un ochi! (nu pune mâna să rotească butoanele).
trecem strada numai pe verde. Nu, pe-aici merg numai maşini, noi ne plimbăm pe trotuar. (cu asta nu e neapărat de acord dar aici am aranjat frumos un gard protector şi nu voi crea nicio portiţă).

Aseară am descoperit că de fapt nu vrea nicidecum la maşini ci doar să meargă pe bordură, lucru pe care îl bănuiam de ceva vreme, dar nu peste tot e o activitate sigură. Acum era, pentru că între noi şi carosabil erau maşini parcate. Culmea e că eu o lăsam pe fi-mea să atingă numărul maşinii (alt joc preferat) şi să se dea pe bordură, iar altă mămică i-a strigat că nu e voie! La fel, între trotuar şi spaţiul verde, la un moment dat, e o parcare. limitată de o bordură. Altcineva i-a zis că nu pe-acolo, că ai să cazi. E o bordura foarte joasă şi îngustă, mai mult de formă.

Trebuie să-mi amintesc să-i povestesc lui buni despre jocurile astea să ştie din start că nu fuge copilul în stradă dacă se uită în partea aia. De asemenea să-i spun că e ok cu echilibrul şi că poate cel mult s-o ţină părinteşte de mână, dar să nu-i răpească o plăcere nevinovată din prea mult zel (oricum ea a fost căţărătoarea şefă în copilărie deci nu-mi fac mari probleme). Şi că nu mă supăr dacă Anda are vreo bubă în genunchi (o să-i fac trusă de prim-ajutor).

Acum  dă pe jos fulgi de porumb, îi place cum sună când cad pe parchet. Îi vom mătura împreună.

Jur că am un copil foarte înţelegător, iar când plânge chiar are motive. Nu sunt neapărat cele mai logice şi mai uşor de acceptat, dar nu şi-a pus în cap nici să mă manipuleze, nici să urle din plăcere, deşi am observat zilele trecute, la ţară, că folosea plânsul ca pe o monedă de schimb, neputând încă vorbi. Acasă nu s-a mai întâmplat asta decât odată, ieri dar am escaladat foarte uşor momentul. E drept că nu-i impun lucruri. Nu vrea scutec, ok, nu punem. An schimbat-o ieri de 8 ori şi am spălat o maşină de rufe. Nu vreau să fac afaceri renunţând la scutece. Când voi putea, voi investi in 3-4 perechi de chilotei training (ceva variante mai ieftine pentru la iarnă ştiţi totuşi?) pentru cazurile când va refuza scutecul de ieşit pe-afară. Asta pentru că Anda în realitate nu este pregătită pentru oliţă, dar aş vrea să o protejez pe cât posibil de frig şi umezeală iarna (accidentele sunt deocamdată acelea când prestează la WC, nu invers).

Legat de plânsul ca monedă de schimb, i-am spus de câteva ori că sunt dispusă să fac ce simte ea dar că îmi poate arăta şi liniştită ce vrea. Eu vreau să o înţeleg şi-mi pare foarte rău când se supără, pentru că îmi dau seama că n-am înţeles ce voia. Dar încerc, nu vrea să-mi mai explice odată? Şi mami greşeşte şi îi pare rău. Mami o iubeşte pe Anda şi îi pare rău când Anda se supără. de asemenea, mami înţelege că, acum, o dată supărată, trebuie să plângă până la capăt şi asta e perfect normal. Dar, când trece supărarea, Anda trebuie să înţeleagă că mami vrea să o ajute şi o iubeşte şi îi poate cere ce vrea ea. Să ştiţi că înţelege. Din păcate nu ştiu ce disponibilitate su răbdare sau resurse (pentru că nu e deloc uşor) va avea bunica ei să continue într-un registru asemănător, dar cred că se străduieşte să mai copieze din ce vede că fac eu Anda. Asta cel puţin am văzut când am stat împreună şi m-a liniştit mult, la fel cum m-a liniştit să simt cum o iubeşte pe Anda (pentru că, abstract, o ştiam). Mă bucur şi din punctul ăsta de vedere că am avut posibilitatea să convieţuim pe terenul ei. La sfârşitul lunii va veni ea pe terenul nostru :)