Ieri a fost cumplit de cald la noi, apoi a plouat. Ne-am trezit la aceleasi ore neortodoxe, deci n-am mai scos-o pe-afara ca sa risc o insolatie.


A vrut tata sa iasa totusi cu amandoua fetele pana la alimentara de la colt, dar Anda n-a mers nici pana la marginea trotuarului, a vrut inapoi acasa. Asa ca mademoiselle s-a intors pe pozitii si si-a lasat gratios sa alunece bretele rochiei vintage ramanand la bustul gol. Arata mortal, mai ceva ca un puradeu burtos. Am cautat camera, dar era descarcata si ii lipsea si cardul SD asa ca n-am mai importalizat momentul.

Seara am iesit pe-afara ca ciupercile dupa ploaie, impreuna cu trcicleta roz. Doar eu si Anda. Dupa un sfert de ora a vrut de mana. Iata deci ca se plictiseste totusi in tricicleta (sau i-o fost frig? aici se simte aerul de munte seara si eram dupa ploaie, cum spuneam). Am descoperit si de ce sunt bune centurile de siguranta ... si aici ar fi bine ca toata lumea sa caste ochii ca nu e gluma!. Pai daca nu era prinsa fugea direct pe trecerea de pietoni ca acolo i s-a facut ei de dat jos! Cred ca le voi folosi pana la 4 ani in cazl asta, ca nu vreau sa mor de apoplexie.

Am intrat intr-un self bank sa mesteresc si eu ceva cu bani scripturali si am profitat de ocazie sa-i schimb pantalonii cu unii lungi ca era toata rece si nu de prea mult cald cum se intampla vara :). Mi-a luat cardul si mi-a aratat foarte clar ca trebui bagat in fanta. L-ar fi baga ea, ce-i drept invers, daca ajungea, dar nu e destul de lunga chiar din bratele mele. Eu tocmai il scosesem si o lasam pe ea sa butoneze tastatura. A facut repede legatura intre card si faptul ca nu se mai schimba nimic pe ecran. M-a uimit, desi face de multa vreme asocieri complexe.


Apoi a ciocanit in usa ca sa se deschida spunand si paaaaa? paaaa? Si da, declar oficial ca poate cobori scarile singura. Eu am fost extrem de protectiva pe partea asta dar mi s-a mai intamplat intai sa le urce si de cateva ori sa coboare cate o treapta fara sa se tina de nimic, asta pana sa sar eu ca o closca s-o iau de mana. Prinsa cum eram intre tricicleta si usa de la ING care statea sa o striveasca, n-am mai putut reactiona suficient de repede, asa ca domnsaora a coborat repede-repede cele trei trepte si s-a dus... sa treaca strada, ce credeati? Am prins-o la bordura. Se anunta vremuri (mai) grele.

Numai bine ca am schimbat-o, ca a vrut sa ia toate baltile la stropit spre deliciul trecatorilor. Degeaba i-am ridicat pantalonii, a reusit sa se stropeasca. Am ajuns si la un loc de joaca si a sters toate toboganele de-acolo. Intr-unele erau si balti :(( dar pe-aia mare am reusit sa o ocolesc pana la urma. Am facut din nou abdomene la verticala dand-o in scranciob (sau balansoar, cum va place), am mai alergat putin dupa ea pana s-a intunecat aproape complet si am convins-o sa o schimb. Cam greu, cum a vazut ca ies din parculet spre o banca a protestat de ti se rupea sufletul, are ea n plans plin de patos pentru imprejurari de+astea. Dar vaiii ce pantaloni murati avea! I-am inlocuit cu niste pantaloni scurti dar pe-astia i-am putut montat doar cu bebelina mufată ;a  ţâţa de confort. A supt aşa, cu bermudele pe vine, dupa care, evident, a fost mai cooperanta si am reusit s-o si incalt si a+i pun un tricou cu maneca lunga. Ca sa o atrag spre casa am intrebat-o daca nu vrea sa faca baie.

- Biii? Biiii? Bieee? Baaaai?

Dar tot inapoi la joaca se ducea, asa ca am luat-o de-o aripa si am pus-o in centrurile de siguranta impotriva vointei ei, dovda ca iar a chirait pana am pornit cu tricicleta si a descoperi ca e frumos si asa.   

Vad ca in tricicleta asta e innebunita sa stea. Din punct de vedere al confortului e cam ca aia rosie, dar cu aceea am avut cateva probleme de acomodare... destul de spinoase. Inca o dovada ca am copil mare,banuiesc.

Atat de mare, incat am dat peste tantrums. Nu-mi imaginam ca un copilas asa bland cum e Anda poate deveni innebunit de furie, neconsolat si atat de suferind intr-un timp atat de scurt. Mi se rupe sufletul cand o vad asa si in acelasi timp ma infurii ca nu o pot ajuta. Bine, e mult spus ca ma infurii dar dupa cateva crize de-astea in decurs de cateva ore devin si eu destul e agitata.

Pornesc de la absolut orce: ca nu-i place tricoul, ca nu a primit ceva in momentul asteptat de ea, ca nu i-am mai lasat cine stie ce instrument folosit pe post de jucarie. De exemplu, aseara a facut rost de o stampila. Una pe care apesi si face clic. A stampilat tot ce-a putut. Cred ca inceaca sa isi schimbe prgramul iar eu nu am realiat cat de tarziu era totusi, trecut de 11. Asa incat oboseala si ideile fixe au facut ca, dupa dusul in doi (trei de fapt, ca a fost si stampila cu noi), sa urle ingrozitor ca am lasat numitul obiect (curgand foarte urat intr-un suvoi negru) in chiuveta.


Ai mei au uitat de mica adolescenţă sau Raluca n-a aut problemele Andei in a se exterioriza. Una peste alta, vine maica-mea disperata la mine si-mi spune ca e numai vina ma ca se poarta Anda asa, ca atunci cand fac astfel si o las sa planga degeaba nu ma port ca o mama, ca toata teoria ma e fix zero in asemena momente si ca ei nu-i place deloc ce fac. A luat-o in brate pe micuta. La mine nu voia, san in astfel de momente nu-i trebuie, iar lasatul sa planga a fost o intamplare, era in prosop si m-am dus sa iau ceva din baie (e la doi pasi de camera),, timp in care Anda era deja in picioare urland necnsolata (asa facea deja din bratele mele cand am scos-o din baie).

A tacut, s-a lasat iubita de bunica-sa pana... s-a enervat din nou ca mama voia sa o imbrace. Eu n-am reactionat la timp, mi-am dat seama ca se va enerva, dar pana la urma am zis ca nu-i strica o lectie nici maica-mi, mai cu seama ca Anda avea 85% sanse sa se enerveze pe absolut orice avand in vedere mediul schimbat. In orice caz, sansele au crescut cand a venit ea in camera, ca altfel rezolvam prima problema si pa. Ce sa mai spun, a facut exact la fel ca in baie, dar de data asta a plecat si prin casa urland si spunand: Deeeea! Taaaa! asa, scutit cum cearta ea. A ajuns la baieti in camera, unde, schimband mediul (e tricky rau mediul asta uneori o enerveaza, alteori o calmeaza), s-a calmat usor. Aici deja amintirile mele nu mai respecta cronologia, stiu ca o aveam pe Anda in brate si ne plimbam prin camera, o pupam si ii spunam ca o iubesc indiferent de ce crede ea acum, ca e frumoasa mamei si dulce, ca i-am spus mamei sa plece din camera (o deranja vadit prezenta ei pe copila, se uita la ea si iar incepea sa urle)...  ca a fost captata e imaginea ei in oglinda si a inceput a exerseze diverse mici, apoi iar isi aduce aminte ca e suparata si mai suspina si chiar nu mai stiu cand am ajuns sa radem la baieti in camera, inainte sau dupa episodul cu bratele.

Una din primele ei crize de nevi nu stiu de la ce a aparut, era acasa la noi intr-un weekend si l-am scos pe sot din camera ca deja incepea cu chestii de-alea batranesti, sa iifaca shhhhh, sa incerce sa o sperie (!), in sfarsit, deja ma agita si pe mine. Cred ca atunci doua ore mi-a luat sa o linistesc, se calmea si inepea iar, asa era de frustrata. Aseara am gresitisi eu, trebuia sa imi concentrez atentia pe ea si sa nu0mi gasesc de lucru chiar atunci. Cred ca ar fi trebuit sa stau doar eu cu ea (ma gandesc daca nu ar fi ma bine pentru ea sa ma intorc acasa, pare cam agitata si frustrata uneori). Pe de alta parte, am multe zile cand nu a vrut sa se culce dar nici sa se joace si am confundat semnalele :) Ei acum asta e, nu sunt perfecta, dar macat am observat ca se schimba ceva si trebuie a fiu cu ochii pe micuta butelie.

Ma gandesc ca eu incerc sa ii anticipez dorintele si asteptaril si e nomal sa nu reusesc mereu, dar macar imi dau silinta. Ea fiind obisnuita sa i se dea totul, nu prea constientizeaza ce inseamna refuzul sau imposibilitatea momentana de a face/obtine anumite lucruri.

Momentan, asta explica partial de ce copilul meu face asa.  Restul explicatiei  ca e o etapa in dezoltarea ei, care ar s-ar fi manifestat oricum si probabil ma des daca nu as fi incercat sa ii vin in intampinarea diverselor nevoi in masura posibilitatilor mele sufletesti si fizice. Incerc mereu sa ma depasesc pe mine, orgolioasa, impulsiva, nerabdatoarea si sa pun pe primul plan non-programul copilului meu, pirioritatile lui inocente si atat de impotante in lumea lui care se largeste treptat. Si ma rog sa nu-i fac rau, sa nu-i ingradesc sufletul si creativitatea, sa o ajut sa devina un om bun.

Alteori ma simt presata, prinsa in capcana sau pur si simplu simt ca am alte prioritati pe moment, ca ma grabesc si exact astea sunt momentele in care gresesc. Daca as reusi mreu sa imi prioretizez actiunile in functie de nevoile ei, as reusei sa imi satsfac mai usor si propriile necesitati. De asemenea, as reusi sa imi execut obligatiile intr-un mod mai putin presant. Eu ma strauiesc sa merg pe aceasta linie si fiecare zi e o batalie castigata din punctul asta devdere.

Mi-a luat 30 de ani si un lung proces de maturizare ca sa invat sa ma port ca un copil.