Când vine un copil orice cuplu este de-a dreptul zdruncinat, aici mă refer la modul de-a dreptul criminal în care rutina cuplului dispare cu desăvârşire. Având o oarecare vechime, pot spune acum cu mâna pe inimă că această rutină va fi reinventată, dar depinde mult de educaţia fiecăruia ca să nu resimtă venirea unui copil ca pe o corvoadă sau o pacoste.

Părerea mea (personală) e că, întru menţinerea unui oarecare echilibru în furtuna asta, soacrele dintr-o parte sau alta sau bonele sau alte ajutoare posibile din afară au loc numai atunci când soţii sunt amândoi la serviciu şi câtă vreme există mai mulţi copii mici în îngrijire. Altfel, unul din părinţi va pierde cumva contactul cu cel mic, pentru că nu este suficient implicat în rutina sa zilnică. Lucrul ăsta mi se pare cel puţin nesănătos pentru familia respectivă. În timp, mama se va simţi cumva prinsă în capcană. Dar nu asta e cel mai rău, ci faptul că ea se poate simţi trădată şi neglijată: nu te interesează copilul, nu-l iubeşti. Aoleu, bărbatul meu nu e o alegere bună ca tatăl copiilor mei. Desigur explicaţia e cel puţin simplistă şi lucrurile cu siguranţă diferă în fiecare familie, dar am impresia că multe mame suferă (majoritatea în tăcere sau înghiţind în sec pe vreun forum de mămici sau discutând cu o pietenă) când observă neinteresul partenerului faţă de noul membru al familiei.

Pe de altă parte, dacă un tată nu pune mâna să facă nişte chestiuni concrete pentru micuţ, de exemplu să-l schimbe, să-l hrănească, să ajute la baie sau chiar să-i facă singur baie, acest lucru se poate datora fie temerii de a nu-i face rău, fie faptului că mama nu a avut la un moment dat încredere în abilităţile părinteşti ale tatălui.

Pe de altă parte, cred că, în majoritatea cazurilor, dat fiind faptul că nu asupra lor pluteşte norul responsabilităţilor "micilor" decizii cu consecinţe drastice uneori, ei nu se simt datori să apuce frâiele decât dacă li se solicită explicit acest lucru, sau dacă mai ai puţin şi-ţi dai sufletul în faţa lor. Dacă arunci un "ah ce obosită sunt" dar, în acelaşi timp îţi continui aparent liniştită activităţile, nu te va crede în vecii vecilor. Spre exemplu, cred că m-am văitat de sute de ori de dureri de spate; până n-am luat tubul cu diclofenac şi n-am cerut explicit un masaj, am vorbit cu pereţii :). 

Dacă şi altcineva participă la creşterea copilului, există o posibilitate deloc de neglijat ca tatăl să nu-şi prea găsească locul în schema organizaţională. Am văzut destule cazuri în care nici nu au mai încercat asta (să-şi ia atribuţiile imediate de părinte), limitându-se la glimps-uri din afară. În acest fel, relaţia lui cu copilul mic pur şi simplu nu apare, nu e în stare să-l ţină în braţe cinci minute fără ca acela să urle că vrea la mă-sa şi nu-i va da prin cap o singură strategie de atragere a atenţiei ca să oprească bebeluşul din plâns. Este portretul bărbatului tradiţional, ăla care aduce banii în casă şi căruia i se pune haleala în faţă când ajunge acasă şi mârâie dacă aude copilul plângând, "Fă-i şi tu ceva".

Taţii nu au interacţionat cu copilul lor până la naştere. Prin urmare, trebuie şi ei lăsaţi să îl cunoască, să îl atingă, să-l miroasă şi trebuie încurajaţi să parricipe de la început la creşterea copilului. Unii dintre ei trebuie nu numai încurajaţi, dar şi forţaţi puţin să-şi ia inima în dinţi ca să-şi depăşească limitele.

Când ajung acasă, tăticii trebuie implicaţi la rândul lor atât în treburile gospodăreşti cât şi în diverse chestiuni care ţin de bebeluş. Tatăl îl poate schimba, îmbăia, ţine în brate o vreme, pentru ca şi mama să poată respira puţin după o zi în care şi-a purtat copilul în braţe chiar şi la toaletă. Să recunoaştem, tuturor ni se întâmplă să stăm lipiţi de copil măcar uneori şi, fără ajutorul partenerului, ai impresia că te sufoci. Nu voi crede în veci ca un bărbat ajunge megaobosit după o zi la serviciu. M-am întors parţial la muncă şi spun cu mâna pe inimă ca acolo mi-am încărcat bateriile iar seara, noaptea şi dimineaţa mi le-am consumat având grijă de copilul meu mic. E mult mai solicitant, atât din punct de vedere fizic cât şi intelectual (datorită continuei distribuţii a atenţiei) să vezi de un copil mic decât să-ţi îndeplineşti îndatoririle de serviciu, oricât de scârboase şi stresante ar fi (în cazul meu erau chiar solicitante, păreau că-mi ocupă fiecare milisecundă şi de multe ori am de făcut câte două lucruri în acelaşi timp).

Deci să n-aud de bărbaţi care nu ştiu să schimbe scutece "că sunt şi ei bărbaţi".

Numai participând activ la toate treburile astea va înţelege cineva că ele presupun o cantitate serioasă de efort fizic, o anumita uzură intelectuală şi psihică şi, nu în ultimul rând, mult timp la modul concret. Şi până la urmă de ce numai timpul meu şi nu şi al tău? Al tău ce-are?

Dacă toate chestiunile casnice cad asupra unui singur membru al familiei, acela se va simţi şi copleşit şi nedreptăţit şi, mai ales, neînţeles, nerespectat şi umilit sistematic. Eu am apelat la o expresie care mi se pare că descrie lucrurile extrem de bine: un serviciu te solicită 8-9 ore pe zi, hai 12 dacă într-adevăr te-a bătut soarta; al meu are 24 (de ore). Eu când îmi iau pauză? În plus, la serviciu ţi se dau nişte priorităţi dar, chiar şi aşa, îţi dozezi timpul cum crezi tu de cuviinţă. Dacă-ţi vine să mergi la baie, mergi la baie. Dacă vrei să fumezi sau să bei o cafea sau pur să iei o gură de aer, se pate rezolva.

Când eşti legat de un copil mic, totul se raportează la acesta. Nu puţine sunt cazurile când un simplu drum la baie este finalizat numai punând în mişcare cea mai a dracului strategie pe termen mediu-scurt ca să nu plângă odorul sau să nu-l trezeşti când ai reuşit într-un final să-l adormi, dar la fiecare mişcare de-a ta scârţâie parchetul. Adică parchetul ăla despre care habar n-aveai că scoate vreun sunet, darămite să urle în halul ăla... Nu mai spun ce eforturi face comunitatea mămicească să ajungă să manânce măcar o dată pe zi. Pe vremea când era Zuzulina mică, eu nu reuşeam să înghit un dumicat cu ea în braţe, mă blocam pur şi simplu, aşa cum acum mulţi ani nu reuşeam să mănânc ceva stând în picioare la o masă.

Cine citeşte aceste rânduri este rugat să nu explice că există un curent numit baby-wearing care a adus cu el o mare de accesorii care îmbunătăţeşte enorm calitatea primelor luni de petrecut cu buburza la bord, ştiu asta şi am folosit sistematic foarte multe din soluţiile astea. De asemenea, a avea un copil e o plăcere şi, indiferent cât de mizerabil vi s-ar părea să treci prin cele descrise mai sus, există şi o parte din tine care acceptă toate aceste greutăţi ca pe ceva firesc. Am vrut doar să subliniez că doi oameni s-au luat şi la bine şi la greu şi că mămicia e o perioadă vulnerabilă iar mămica are nevoie de susţinerea soţului sau iubitului din dotare atunci când acesta este disponibil. Că nu e sănătoasă o repartizare de facto a atribuţiunilor într-un cămin, că nicio cale nu este uşoară dar devine mai plăcută şi te împlineşte mai mult atunci când ai lângă tine braţul bărbatului tău. Aşa cum am avut eu, în ciuda unor hopuri, sincope sau mici frustrări. Mister a fost acolo, a fost dornic să înveţe şi, mai cu seamă, şi-a iubit şi copilul cu faptele, nu doar cu vorbele (adică, pentru mine, la modul ideal). Şi a fost dornic să înveţe din mers, deşi unele lucruri nu i s-au părut la fel de evidente cum păreau prin ochii mei de mamă. Şi a ştiut să se ţină lângă mine, imposibila, irascibila, veşnic boscoroditoarea şi uneori urlătoarea, scorpia. Şi să ştie toată lumea că respectul meu pentru el a crescut cât casa de când am avut convingerea că îmi poate ţine locul în aproape toate ipostazele părinteşti fără să facă gafe majore. Şi dragostea la fel.