Cred că fac parte dintr-o categorie defectă, dar nu reuşesc să-mi imaginez cum am putea pleca undeva fără Zuzulina. Adică ea să stea la bunici şi noi să plecam la plajă două săptămâni. Păi ea ce e, o corvoadă? Sau ne umple zilele şi nopţile) numai când avem noi chef?


Dacă ar putea vorbi ce-ar alege? Să stea cu noi sau să ne lase să ne iubim liniştiţi? E şi ea om, are şi ea un cuvânt de spus. Nu văd cum aş putea să decid ceva neţinând cont şi de ea. Chiar nu te poţi simţi bine cu copiii lângă tine? De ce îi mai facem, e obligatoriu să avem copii? Ne arată lumea cu degetul că uite şi ăia săracii n-au şi ei un copil.

Mă rog, Z nu e ornament, ea ne umple viaţa, ne şi oboseşte dar ne face să şi zâmbim. Înţeleg să plecăm singuri câteva ore la o cină fistichie, un dans sau o plajă dar nu ştiu dacă mai putem dormi fără ea între noi. Ne-am veşteji de dor, ar fi cel mai urât concediu!

de ex Y fost la Paris fara copii, si acolo şi-a dat seama că putea să-i ia că le-ar fi plăcut şi lor la disneyland, prin parcuri, etc. Apoi, când s-a intors copilul a întrebat-o de ce nu l-a luat şi pe el ca voia să vadă şi el cum e Disnezland, că a aflat de la un coleg cum e. Copii nu ştiau că părinţii pleacă în vacanţă.