Mi-e tare dor de locsorul meu, simt ca l-am abandonat. Mi-e drag, l-am crescut, l-am transformat, i-am dat  parte din viata mea, in momentele cand am simtit ca am putin timp de impartit cu altii si cu mine insami in acelasi timp.


Noi din viata reala ne-am bucurat de binefacerile colectivitatii, raceli repetate pe fondul uneui streptococ betahemolitic incapatanat, care de altfel a iesit la un singur exsudat pana acum, prin septembrie, dar care pare sa se manifeste de atunci prin raceli la diverse niveluri ale tractului respirator al Andei si prin conjunctivite purulente care apar cand ne e lumea mai draga. Stim ca pana scapa complet de spectrul lui trebuie sa trecem prin incercari repetate, dar e, ah doamne, atat de obositor si pentru ea si pentru noi.

De la noul an ne dorim in primul rand sanatate. Dupa un Craciun virusat 100%, cred si eu ca e primul si singurul lucru pe care ni-l dorim! Si vi-l dorim si voua.

Ce-am mai facut?

Ne pregatim de nastere.

L-am dospit pe Denis Stefan, are un cuib maaare de parca maine s-ar naste, nu prin februarie, dar slava domnului nu m-am mai ingrasat ca prima data. Sa fie de vina faptul ca nu am luat niciun supliment alimentar pana acum?

Am inceput sa meditam si sa dospim variante de a naste cat mai putin traumatizant - atat pentru mine cat si pentru Anda, Denis si tatal lor. As vrea sa ii ofer celui din urma o parte din devenirea mea de atunci, vreau sa atingem impreuna si misterul acesta si, desi nu stiu 100% ce e in mintea lui si ce-l conditioneaza, stiu ca vrea si el sa participe. Am incredere, dincolo de prejudecatile care inconjoara nasterea acasa, ca vom avea sansa unei experiente frumoase, ca vom atinge impreuna o scanteie de dumnezeire, ca vom avea o viata mica in mainile noastre si o vom intampina impreuna, in cel mai frumos mod posibil.

Nasterea e si altceva decat "aproape de pamant", tipete, sange, mucus, perfuzii, apasat pe burta si copil separat de mama lui in primele clipe dupa venirea pe lume. Se poate face la caldura, in semi-intuneric, discret, cu bucurie si rupere de lume, iar copilul poate sta linistit pe pieptul mamei imediat dupa nastere, fara sa aiba nevoie sa fie taiat, impuns, aspirat, spalat pe loc. Lucrurile astea (ma refer la spalat et co, si la taiat cordon ombilical - desi la ultimul am niste dubii si o pofta sa incerc lotus birth) vor avea loc, insa popularea cu bacterii prietenoase de la mama si primul supt sunt mai importante decat o baie. In plus, vernixul il ajuta sa isi mentina caldura, iar voci franceze si nu numai arata ca in spitalele lor unde nu au spalat copiii in primele ore dupa nastere, acestia au revenit mai tarziu in proportie mult mai mica cu diverse dermatite. E un "pret" mic de platit pentru o piele "de bebelus", cred eu. Bine, articolul la care ma refer spunea de fapt de 2-3 zile pana l;a prima baie, dar azi google nu e prietenul meu si nu stau sa sap dupa el.

Anda si sarcina, babywearing, alaptare in tandem si pregatirea pentru nastere

Am purtat-o pe Anda toata sarcina si inca o mai ridic in brate. Acum mai mult prin casa, e drept. Ultima oara cand am iesit cu ea in sling a fost in saptamana dinaintea Craciunului, cand am lasat-o la Gradi. In rest am inceput cu durere ca "mama nu te mai poate duce" si pana la urma a inteles si ea si a fost in sfarsit de acord sa stea la tatal ei in Boba, spre fericirea acestuia, care abia astepta sa mi-o fure.

Am continuat s-o alaptez, desi lactatia mea s-a diminuat inca din prima luna, iar sensibilitatea sanilor mei a crescut drastic, rezultatuil fiind ca, daca se mai trezea prin absurd la 5 dimineata si imi cerea ajutorul sa adoarma la loc, eu nu puteam adormi chiar in acelasi timp cu ea pentru ca... simteam cum suge.

Din luna a patra a venit insa colostrul si a fost ceva mai mult lapte pentru iubita mea si de multe ori lucrurile mai au decurs mai usor. Odata cu lactatia redusa copila si-a redus singura timpul petrecut la san.

E suptul de nani, de obicei, pe care il cere, cateva minute scurte, 2-3 guri, un ritual. L-a asociat singura cu somnul si a avut diverse perioade: in care nu voia sa suga pana nu se aseza in pat. Imi refuza sanul la suparare, de exemplu, spunand ca nu face nani, iar cand facea nani imi aducea si nunu rosu - telefonul meu rosu pe care citesc pana adoarme ea.

E si supt "e titi, e dulce! e bun", sau "titi e frumoasa, are puncte!!!" sau de bucuria revederii, sau in timpul ultimei boli de alinare... atat cat puteam eu sa o tin atasata. Pentru ca pe langa "mami nu te mai poate duce" a venit de curand "pe mami o doare/deranjeaza acum, te rog hai sa incercam mai tarziu", care uneori e primit cu empatie, alteori cu o orbire care ma uimeste si pe mine.

Cum pare sa aiba inca nevoie de mine in felul asta, nu o voi intarca.

In general, simt o mica jena daca sta mai mult de cateva minute la san sau daca suge mai des de doua ori intr-un interval de cateva ore. Alaptarea peste sarcina nu mi-a dat niciodata contractii - alte mame simt asa ceva - dar nici nu este mereu cel mai simplu lucru de facut. Am avut momente in care m-am simtit mai rau, epuizata ori obosita, iar a sta in aceeasi pozitie pentru fata ar fi fost ultimul lucru pe care mi l-as fi dorit. Copila intelege de multe ori  si daca ma aflu intr-un astfel de punct ma ajuta si tatal ei, care zilele trecute a reusit premiera de a o adormi seara singur si de a dormi cu ea peste noapte. E drept ca tare tarziu a adormit, dar acest lucru are o explicatie, in noaptea aia a facut inexplicabila febra, care a doua zi s-a manifesta printr-o sub=febra de 37-37,5, disparand spre dupa-amiaza ca si cum n-ar fi fost.

Vine uneori si spune "nu te doale buba", "nu te doale titi" "nu te doale buta". E asa de dulce si de tandra! Atata doar ca reflexul de supt, in cazul un toddler, incepe sa dispara. Acest lucru e o parte din procesul lung de intarcare naturala si acest lucru duce la un supt defectuos care, suprapus cu sensibilitatea mea, rezulta in ce povesteam mai sus. E o parte din foitele de ceapa care se dau deoparte una cate una, dezvelind copilul mai mare stapan pe alegerile si pe sufletul lui, sigur de sine si pregatit sa infrunte lumea intr-alt fel decat ascuns dupa pieptul mamei.  Este un lucru la care a ajuns in propriul lui ritm, care tine de intamplarile si de oamenii din jurul sau in aceeasi masura cat tine si de sine insusi. La Anda reflexul de supt a inceput sa dispara de iarna trecuta, ajutat si de o canuta cu gura de silicon pe care invatase sa o roada, motiv pentru care mi-a facut niste ragade infioratoare, de care cu greu am scapat si care m-au facut sa consider micile disconforturi din timpul sarcinii niste chestii mici si trecatoare. Am ajuns, a propos de asta, sa cred de la o vreme ca totul se intampla cu un scop si ca firele din viata noastra se leaga in mod miraculos, ca sa nu zic inefabil :)

A surprins-o bebelusul miscand. Se joaca uneori cu el. La inceputul sarcinii avea si ea burta cu bebe, uneori o mai are si acum. Vine si pupa "burta-inimioara", o mangaie sau ii da cate o palmuta prietenoasa. Are grija de mine.

Ieri a venit la mine si mi-a zis "a ninit Ninis afala" - a venit Denis de afara, sa-i dam papucii. A gasit o pereche de botosei minusculi pe care i-am primit cadou in Saptamana bebelusilor purtati. Am incredere ca alaptarea in tandem o va ajuta si pe ea sa faca fata schimbarii si sa isi accepte fratiorul mai usor.

Stiu ca o vreme va fi si ea "bebe mic" si macar asa voi putea sa ii tin pe amandoi in brate si sa gestionez eventuala gelozie dintre frati mai usor. Plus ca e un vis mai vechi de-al meu, de pe vremea cand citeam si citeaaaaaaaaaam despre alaptare ca sa caut raspuns la angoasele proprii si mi s-a parut asa de frumos sa tii doi copii in brate care nu sunt gemeni, sa le dai ocazia unica sa imparta ceva atat de intim precum momentele petrecute cu mama.

Vreau sa o pastrez acasa cand va fi sa nasc si daca nu va dormi sa se miste libera pe unde va vrea.

Sunt curioasa daca voi vrea sa nasc in apa, in picioare, intr-o parte, culcata sau pe vine, pe canapeaua din sufragerie sau in patul din dormitor. Daca o sa stau in bratele sotului meu sau cu primul copil in brate :))

Sunt multe detalii pe care nu le-am planificat inca, asa incat daca aveti de impartasit chestiuni mai loogistice si simtiti ca aveti putin timp va rog asa lasati fie un comentariu, sau sa folositi emailul de la pagina de Contact.

Mie nu mi se pare un act de mare curaj sa nasc acasa, ci sa nasc la spital. Nu (mai) vreau un tablou ca acesta de mai jos:


0 Views: Un video que deberíamos dejar de ver. from Amnistía Uruguay on Vimeo.


Imi vreau sotul alaturi in momentele alea. Vreau sa nu ma intepe niciun ac, sa nu ma taie nicio lama, sa nu imi ofere nimeni scurtarea chinurilor cu o anestezie sau cu inducerea contractiilor cu ajutorul unui hormon sintetic, care imi va forta corpul sa-si nege nevoile de alti hormoni care sunt atat de necesari in timpul unei nasteri normale, nu nedureoase, dar suportabile. Nu vreau nici acea frenezie din momentul expulziei care cuprinde inevitabil tot personalul medical si vreau sa ma misc in voie si vreau sa nu "ma nasca" nimeni, spuannadu-mi cum sa imping si cat si cum.

Nu am puterea, pe urma, sa ma lupt cu toata sectia de neonatiologie sa-mi pot alapta copilul exclusiv, de exemplu, sau sa evit anumite practici pe care ei le cred absolut necesare, cum a patit cineva mai deunazi,

Sunt egoista, poftim, vreau sa ma bucur de primele momente cu copilul meu impreuna cu amandoi copii mei, nu sa ma cert cu lumea ca un nou nascut are nevoie de 30ml de lapte la biberon dupa fiecare supt in primele trei zile, ca altfel nu se satura. Si nu vreau nici sa ma gandesc mereu daca Anda plange dupa mine seara cat timp eu sunt la spital.

Sa-i sature pe-ai altora, pe-ai parintilor constienti, responsabili si echilibrati, mereu cu gandul la riscuri si necazuri posibile, care au incredere in sistemul lor medical. Sistemul medical care, in ochii mei, nu are drept target  confortul mamei si al copilului (sau nu acela care ar surveni daca s-ar face mai putine interventii in mersul natural al lucrurilor). Nu ma refer neaparat la nastere, care survine de parca ar fi o boala, cat la tot ce se intampla acolo, la "lasa ca ai timp sa alaptezi acasa, acum dormi", la bucatele de bunavointa venita chiar din inima care par sa faca bine pe moment dar care pe termen lung rezulta in multe neajunsuri.

Ei inteleg totul prin "raul cel mai mic". Eu ma gandesc ca, in mare, sistemul medical are in vedere faptul de a te tine in viata si de a te trimite acasa cu norma facuta - greutate standard, vaccinuri, vitamine, de multe ori sfaturi eronate despre primii pasi in alaptarea si ingrijirea copilului mic, care ajung sa te faca tandari la primul puseu de crestere.

Nimeni nu spune in maternitati daca si cand exista puseuri de crestere ale bebelusului (ce e ala? Uite aici si aici despre ce e vorba), nici nu explica cum sta cu adevarat treaba cu cererea si oferta in alaptare, pentru ca aproape nimeni nu merge pe altceva decat pe folclor si experienta personala cand vine vorba de hrana copilului si multa lume care lucreaza acolo nici macar nu a alaptat exclusiv vreodata).

Drept urmare, ajungi sa crezi ca tu esti vinovata ca nu ai lapte, ca laptele ala are nevoie de chemari samanice, nu de pus copilul la san fara a avea un ceas in fata ochilor... incat ajungi un munte de vinovatie si te trasforma in parinte depresiv pentru ca tu nu reusesti sa alaptezi la program sau ma rog, cum se spune pe acolo de fapt, sa alaptezi "la cerere", dar alaptarea nu e recomandata mai devreme de doua ore din diverse motive, pentru ca tie iti plange copilul si pentru ca nu e recomandabil si curat sa-l tii langa tine in pat pentru ca oricum ar trebui sa stii ca esti o vaca nesimtitoare si-l poti oricand strivi, asta ca sa nu mai vorbim de aerul pe care il furi daca beblusul nu sta in patut :).

Cu alte cuvine tu nu vei reusi sa dormi macar doua ore legate intre un alaptat, un  ragait, un shimbat de scurtec, un asezat copilul in pat numai sa ca se trezeasca imediat ce simte ca nu mai e lipit de tine si o iei de la capat si in conditiile astea normal ca totul pare sumbru.

Bine, va dati seama ca eu nu as ajunge aici in niciun caz, dar am in minte cateva mamici dragi care au patit lucruri asemanatoare cu ce scrie mai sus. Sigur, in mare parte am cumulat toate discutiile de care am auzit intr-o fraza  si rezultatul  pare un scenariu apocaliptic, dar ideea ramane, vreau sa nu ma lovesc de atmosfera de spital.

In plus, e foarte important ce mananca un bebelus prima data. In afara de faptul ca ii determin o buna parte din obiceiuri si tendinte prin ceea ce mananc eu in timpul sarcinii, ceea ce ingereaza Denis dupa ce se naste va determina si tipul de bacterii care ii vor coloniza tractul digestiv, cu urmari pe termen lung si foarte lung.

In plus, chiar si o masa de lapte praf ii va schimba echilibrul acesta e interior, sunt studii care arata ca trebuie sa treaca o luna de alaptare exclusiva pana cand se reechilibreaza ph-ul din intestinele unui copil caruia i s-a oferit supliment de lapte praf si ca ph-ul unui copil hranit cu lapte praf este comparabil cu acela din intestinele unui adult. Si ce daca, poate ati spune? Pai e o legatura stransa intre ph si tipul de bacterii care pot prolifera in trupusorul unui copil atat de mic. Voi adultii aveti sistem imunitar, pentru voi nu inseamna ca sunteti neaparat mai predispusi la un colon iritabil, la o infectie cu e-coli sau cu candida, dar pentru bebelus chiar asta inseamna. Normal ca nu toti copiii patesc asa ceva, dar cati copii alaptati ati vazut voi cu probleme cu scaunele (nu ca ati fi vazut prea multi, 12% se alapteaza in romania, nu mai mult) si cati copii care beau alt fel de lapte? Si cate femei din Romania pleaca cu laptele praf in geanta de la spital ori pe reteta si cate care pleaca cde acolo au invatat deja cum sa alapteze in asa fel incat sa nu aiba rani pe sani? Ei bine, eu vreau sa fiu mai catolica decat papa, nu vreau sa i se dea glucoza cat timp eu sunt inca pe masa ginecologica, nu vreau sa vina cineva cu seringa cu lapte prin spatele meu si sa se asigure ca am copil care ia in greutate ca nu sta nimeni dupa ifosele mele de proaspata mama.

Mai exista un risc asociat cu hrana artificiala (bine, nu o singura masa, dar merita mentionat). Despre el am aflat intr-un mod trist - fetita unui bun prieten al sotul meu a avut problema asta care necesita operatie in toate cazurile. Este vorba de stenoza de pilor, asociata se pare cu o predispozitie congenitala, dar si cu hrana artificiala. Exceptand statistica de mai sus cu cei 12%, care face ca aparitia unei asemeneea afectiuni la copiii alaptati sa se produca in mai mica masura, am gasit mai multe surse care chiar asociaza aceasta afectiune de hrana artificala. In plus, baietii au de 6 ori mai multe nesanse sa se pricopseasca cu asa ceva.

Alte considerente

Vreau sa imi recuperez si prima nastere, desi nu a fost nici pe departe o trauma ca a altor femei. Vreau... mai mult control, simt ca asa ma regasesc pe mine ca femeie.

Nu sunt inca sigura cum vreau sa decurga nasterea de acasa, daca sa facem multe poze, sa apelez la un sprijin din afara familiei daca nu simt ca lucrurile ne scapa de sub control, ori sa ma inchid in mine insami cand vine momentul. Mai am aproape doua luni sa discut, sa fac planuri si sa fac un fel de damage control. Mai am unul sau doua controale de facut, trebuie sa ma asigur ca nu am riscuri de preeclamsie si ca bebelusul se va pozitia corect pana la final.

Dar cum bunul mers in nastere tine, in mod miraculos, si de dispozitia psihica a mamei si de felul in care este ea impacata cu sine insasi si modul in care ea accepta ca un bebelus va veni, am incredere ca Denis va vrea sa stea cu capul in jos, ca nu ma voi imbolnavi cu streptococ sau cu alt crocobaur care mi-ar putea fisura membranele inainte de vreme, ca nu-si va pune "fular" in jurul gatului si ca va colabora cu noi, pentru ca il voi lasa sa decida absolut totul in ce-l priveste, de la inceput.

Denis este o pesoana cu drepturi depline, unul din drepturi fiind ca se poate naste intr-un mediu prietenos si ca va fi lasat sa isi urmeze instinctele in liniste, in detrimentul unui mediu aseptic atat in timpul nasterii cat si dupa. Vom fi un tandem, ne vom afla in continuare in simbioza, intr-un echilibru unic, pentru ca noi doi suntem unici.

Nu in ultimul rand, as vrea sa subliniez ca aseptic nu inseamna si curat. Aseptic inseamna in primul rand loc mai mult pentru ORICE germene purtat de altcineva decat de mine sa se dezvolte in si pe copilul meu. Asa incat, vom avea desigur curatenie, insa copilul meu nu se va dezlipi de mine pana nu va imprumuta toti germenii buni si rai pe care am sa-i dau, impreuna cu anticorpii aferenti care ii vor veni in cantitate deloc neglijabila prin colostrul pe care il va devora la maxim 30 de minute de la prima lui respiratie. Mi se pare mai prietenos mediul de acasa, cu germenii cu care noi vom convietui tot timpul (sa nu fim naivi, aceasta lume apartine virusilor, acarienilor si bacteriilor) decat un mediu de spital de unde multa lume pleaca cu stafilococul auriu drept bonus.

Sunt tare curioasa, uneori chiar nerabdatoare sa-l cunosc si pe el. La eco parea sa semene cu tatal meu la fata. Vreau sa inaugurez wrapul elastic (rooooz) si sa am din nou un copil care nu stie sa planga.

Copiii invata atat de multe inca inainte de a se naste, incat chiar vreau sa ii transmit un mesaj cald la venirea lui pe lume, cum nu am avut sansa sau cunostintele necesare de a proceda cu Anda.




Si va las cu o imagine peste care am dat acum vreo doua saptamani (am preluat-o de la peaceful parenting cred, nici nu mai stiu...) si care a devenit imaginea mea de profil pe facebook, fara vreo legatura cu discutiile care inteleg ca se poarta acum in mediile virtuale, de care am aflat indirect si pe care le voi ocoli cat pot.



Eu ma caut pe mine insami acum, ma inchid in balonul roz, imi creez oaza mea  de liniste, pentru ca voi infrunta marea incercare a vietii mele de pana acum, iar acest balon imi ocupa toata perspectiva. :) Si ce bine e asa!