Am avut dreptate să aştept Zuzulina la cotitura de 18 luni. De ce?


- deja mănâncă simţitor mai bine, deşi uneori nu vrea decât să guste, mi se pare un progres că acceptă a gusta ca pe ceva firesc şi, de ce nu, necesar. Hai să vedem cum e; vezi că şi ăsta e bun? Mami îţi dă numai lucruri bune.

- cere mâncare în format de adulţi. De exemplu moaie singură pâinea în oul ochi şi mănâncă; preferă bucăţelele în ciorbă, a mâncat în sfârşit perişoare şi (nu daţi cu roşii) carne din sarmale.

- deja este mai receptivă la noul alimentar, ea fiind un copil care nu poftea la ce mâncam noi.

- îmi arată foarte clar ce vrea, hotărăşte singură când mănâncă şi când doarme şi ce mănâncă.

- îi place să stea la masă, fie pe o perna fie la mine în braţe. Nu mai vrea demult scaun de masă (aş vrea să-l pot folosi drept centru de activităţi, de ex. măsuţă de desenat însă e prea devreme sau o enervează).

- reuşeşte să ducă la gură linguriţa cu lichide şi să mai şi înghită ceva! Acum două seri (cred) a mâncat aşa aproape jumătate de castronel de ciorbă. În dormitor, în picioare.

Zuzulina încă este alăptată la cerere - adică oricând, oriunde, de faţă cu oricine. Uneori vrea să sugă puţin înainte de a mânca. Mă gândesc că o face să se simtă stăpână pe situaţie. Când am lăsat-o să sugă aşa, a fost mai receptivă la a încerca şi mâncare. Am impresia că mult din refuzul ei vine din teama că nu-i mai dau sânul. Deşi nu am acţionat conştient aşa, îmi dau seama că eu însămi am stabilit o demarcaţie între papa şi ţiţi încă de la începutul diversificării, iar Z a perceput-o foarte acut.

Data viitoare voi merge pe ideea ca şi ţiţi şi papa sunt bune (primite) în orice cantitate avem noi chef (mami şi bebe). Cred că la început, când am văzut că lucrurile nu merg cum mă aşteptam m-am strâns un pic (Zuzulina a fost o fomistă când s-a născut şi eram convinsă că aşa va fi mereu). Per ansamblu, am avut mereu o atitudine relaxata vis-a-vis de mâncare, dar asta nu înseamnă ca nu m-am enervat niciodată, sau că nu intram într-un cerc vicios: una din noi face un gest, cealaltă ajunge să vizualizeze întregul scenariu, care nu apucă să se mai deruleze, dar ne simim ca şi cum am fi adus eşecul din acea zi la paroxism.

Am învăţat din mers, ca toată lumea. Când a refuzat tot, am luat pauză totală de diversificare. Alteori am cumpărat doar borcănele. Alteori îi serveam piureuri de casă în aceleaşi borcănele. Castronul a început să fie primit abia când a acceptat cerealele (târziu şi cu fiţe) şi când a descoperit ciorbiţa acră)

I-am lăsat libertate de mişcare, de decizie şi de joacă, am primit-o la masa ca spectator şi fără să-i ofer din ce mănânc eu. Aşa probabil a înţeles ca e firesc să mănânci.

Am lăsat-o să-mi folosească tacâmurile, să pună mâna în mâncarea mea sau a ei (deşi asta nu se prea întâmplă nici acum, Z atinge aproape invariabil hrană aproape uscată. Dacă am ceva lipicios, alunecos, ud, m-am ars).

Am învăţat că dacă nu o nimeresc din prima cu mâncare nu are rost să ofer altceva pentru ca nu sesizează diferenţa.

Copilul meu are zile când e de acord să mănânce ciorbă şi jumătate de borcan. Are zile cînd acceptă mâncare e care cu o zi inainte nu avrut s-o vadă (şi invers). A avut luni întregi în care a devorat tartine dimineaţa (îşi rupea cu delicateţe câte o frimitură şi o băga în gură), dar acum nu mai vrea deloc. Pâinea nu trebuie pusă în castronul cu supă, ci dată dumicat după câte-o lingură ci lichid plus bucăţele de legume, carne sau ou (îi dreg ciorba pentru că până de curând nu mânca deloc oua şi carne foarte puţină). Nu îi plac terciurile - de câte ori i-am pus bucăţi de pâine în castron n-a mâncat. Îi place să bea din castron sau din cutia de iaurt, să mănânce cu furculiţ sau să-şi sugă degetele înmuiate în brânza dulce.

La noi fiecare masă este o aventură. Uneori ne ia atât de mult să mâncăm încât nu mai avem timp de altceva. Şi nu mă lasă sufletul s-o cot să socializeze cu burta goală deşi îmi dau seama că ar mânca mult mai bine şi mai repede. Cad mereu în capcana "copilul meu nu mănâncă destul", iar soluţia nostră deocamdată este: nu ave, program de masă, nu avem program de somn, nu avem program de ieşit la joacă (singurul pe care îl regret nespus).

Acum de exemplu îi e somn. "Tocmai" ne-am ridicat de la masă, am scris postarea asta iar Z s- adăpat de "the big one" stând în picioare lângă scaunul meu, iar acum dă semne clare de somn, eu încă am masca de păr e cap... preconizez că vom ieşi diseară după ce vom fi stt la altă aproape o oră pentru ca fetiţa să mănânce singură. Hm, având în vedere că suge în somn aş putea ieşi întâi repede pe+afară. Mare dilemă.