În capul unui om sunt mii, dar mii de neuroni. Sau milioane? Sigur n-am de unde şti, primele lecţii de anatomie le voi lua peste aproximativ 14 ani, deci ma fofilez cu graţie oricăror critici, OK?


Odată ce o tanti rămâne însărcinata, neuronii ei pleacă. Migrează. Fug. Se ofilesc în timpul furtunilor hormonale. Rămâne unul singur, care are nevoie de mult oxigen pentru a supravieţui intact. Şi, pe măsură ce sarcina înaintează, neuronul asta e din ce în ce mai sugrumat de lipsa de spaţiu care se profilează iminent în organismul mamei. Însă neuronul ăla nu se lasă, luptă, luptă! Şi nu ca în epoca medievală, când orice război cu bun-simt era întrerupt de 10 000 de sărbători de sfinţi şi arhangheli, timp în care părţile combatante mai arau un câmp, mai refăceau zidurile dărâmate în timpul vreunui asediu şi făceau uşoară derularea unui război timp de 100 de ani. Nu, neuronul gravid luptă zi de zi, ceas de ceas, chiar şi noaptea!

Are suficientă putere să declanşeze instinctul de nesting sau sa ajute viitoarea mama să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu. Pentru că, nu-i asa, viitoarele mame moderne lucrează pana în săptămâna 36-38 şi iau concediul de sarcina şi lăuzie după ce au născut. Să facă şi ele un ban în plus. Că vine vremuri grele maică...


Ce mai subminează integritatea neuronului gravid:

• Trezirile nocturne. Fie că se duce la şuşu şi se chinuie 5 minute să-şi ridice bila din pat, fie că somnul a sărit de pe burtică, fie că... fie că... a doua zi mama are nişte cearcăne cât casa şi se îndreaptă cu paşi leneşi spre serviciu.

• Temerile de orice fel. Ce se întâmpla dacă fac un copil negru? Zoozoo e blond, ce-o sa zică el?

• Hor-mo-nii. Nimic de adăugat. Te umflă, te răsucesc, te joacă în picioare, urlă la tine, te urâţesc... mai vreţi?

Etc, etc.


Vine o vreme când tot poporul gravid trebuie sa nască. Şi-şi spune cu speranţă: acum pot şi eu să-mi chem neuronii înapoi; pot să ţin minte lista de scumpărături fără sa ma ajut de pix şi hârtie şi, ce-i mai important, pot să-mi aduc aminte de ce m-am supărat pe tati. Yuhuuu!

Eroare! Neuronul gravid se metamorfozează rapidissim în Neuronul lăuz. Care este subminat de următorii factori:

• Trezirile nocturne. Fie că se duce la şuşu şi se chinuie 5 minute să-şi ridice bila din pat, fie că somnul a sărit de pe burtică, fie că... fie că... a doua zi mama are nişte cearcăne cât casa şi se îndreaptă cu paşi leneşi spre serviciu.

Zoozie, nu mai da copy/paste!

• Trezirile nocturne. Fie că se duce la şuşu şi se chinuie 5 minute să-şi ridice trupul obosit şi tăiat în diverse locuri de pe pat, fie că se trezeşte bebeluşul ... ce sintagmă, auzi: se trezeşte! dar el doarme vreodată?? Chiar aşa, ţin minte ca acum că ma agăţam de tzitzi şi mă chinuiam sa ma prefac că adorm numai ca să pot să urlu după Zoozie când ma lasă în pat. Ca apoi s-o luăm de la capăt. Asta pentru că Zoozie nu voia să mă legene şi atunci mi-am inventat propriul registru de mişcări ritmice: pus-ridicat în/din pat.

• Temerile de orice fel. I-am legat bine scutecul? Îl strânge bluza aia în care l-am pierdut după băiţă? De ce nu mai plânge? De ce plânge întruna?

• Zoozoo. E oglinda tuturor frustrărilor mamei. De ce nu face băiţă ca şi cum ar fi făcut asta o viaţă întreagă în secţia de neonatologie? Se va supăra că viața lui s-a schimbat? O să vrea sa stea cu o Zoozie umflată - urâtă - nervoasă - nedormită - frustrată? De ce mă înţeapă mereu cu barba? Ca să plâng? Zoozie se simte urâta şi legată. Era obişnuită să îşi facă singură cumpărăturile. Acum este o epopee şi ieşitul după pâine când nu mai e nimeni acasă.

• Plânsul bebeluşului. Cum plâng eu, cum Zoozie are lacrimi în colțul ochilor şi nu mai e bună de nimic. Hai, mami, sa te mai iau puţin în brațe şi să te puuuup... Văd că în ultima vreme nu mai face chiar așa rău, totuși. Era deci o chestie de "primele zile". Zoozie spune ca e de la instinctele materne, din aceeaşi oală cu "mă duc la duș şi aud bebelușul urlând" - ei bine asta n-a trecut. Preferă să mă ia cu ea mereu ca să nu-i mai ţiuie urechile).

Si lista poate continua la infinit.


Neuronul per se

Orice mămică se bucură când ştie că se apropie timpul când îşi va putea rechema hoarda de neuroni. Ce nu ştie orice mămică este că, odată plecaţi, nu vor mai recunoaşte locul ăla gol şi rece atât de spălat de furtunile hormonale, ca fiind acasă. Iar neuronul lăuz rămâne acolo; învaţă să gătească, să spele rufe, să se ducă la serviciu, să meargă la şedinţe cu părinţii, să gestioneze situaţii gen "mami, m-a pocnit Gigel!", să-și facă părul permanent, asemenei unei calote... în sfârşit. Să devina neuron de femeie la casa ei.


Dar ştiţi ceva? O căsnicie se face şi se desface în doi. Orice lucru avut de unul trebuie împărţit cu celalalt. Și, pe nesimţite, la câteva luni de la naşterea copilului, tati îşi trimite neuronii de-acasă. Probabil ca să vadă şi el cum e fără ei. Cert este că tot procesul se face la nivel cavsiinconștient. Dacă întrebi un tătic câţi neuroni are, se va bate în piept si va spune: alea câteva milioane, bă!!


Wrong! Uitaţi o dovada simplă:

Acum o săptămână, eu dormeam dimineaţa, iar Zoozoo și Zoozie se destrăbălau în bucătărie. Ceea ce înseamnă (ca să nu vă faceţi cumva scenarii) că Zoozoo spăla un munte de vase iar Zoozie stătea la masă cu obrazul într-un pumn si se uita la el.

Zoozoo termină activitatea cu pricina si pune de-o cafea. [Ăştia doi au făcut si ei un lucru bun în afara de mine: s-au căsătorit. Și la căsătorie au primit bani si diverse cadouri printre care un filtru de cafea.] Pune Zoozoo cafea în cos, apă in vasul transparent si da drumul la maşinărie. Zoozie rămâne in urmă și se hotăraşte ca n-ar fi râu să nu-şi submineze integritatea fizică şi să mănânce ceva. Deodast[ se aude fâsss... buzzz, prrr....shhhhhhh... Iar: shhh. Zoozie întoarce privirea ei galeşă spre dreapta și vede cana de la filtru pe chiuveta. Îşi întoarce privirea galeşă spre stânga, vede cum se face cafea la un filtru fără cană.