highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

marți, 22 octombrie 2013

Fructele care se ofilesc


Anda a vrut să meargă la grădiniţă din nou de toamna asta. Deşi prefer home-schoolingul, am înscris-o la o grădiniţă cu program scurt unde petrece cam trei ore.

Eu, ca părinte, am nişte dileme deoarece încep să mă confrunt cu teme pentru acasă (e la grupa mijlocie) şi am senzaţia că foloseşte recompensa - despre pedepse nu ştiu, dar cred că nu,  fiindcă e o Doamnă empatică, care ştie cum gândesc copiii şi pare să nu recurgă la etichetări, umilinţe şi altele atât de prezente în sistemul educaţional de la noi şi de aiurea.  Fetei îi place fiindcă fac colaje, modelează, pictează, cântă, mă rog, ştiţi voi.

Hm, cu temele s-ar putea să mă hazardez şi, fiind două entităţi - ba chiar trei! - care o duc/aduc relativ aleatoriu de la grădi, una dintre noi să nu fi returnat pur şi simplu un caiet de exerciţii. Ieri am ajuns mai devreme şi Anda încă nu terminase de buchisit nişte linii rămase neterminate din motiv de mamă prea zeloasă care a cules-o cam cu juma de oră înainte. Aşadar da, buchiseşte linii. Dar fiecare în ritmul lui, cei care terminaseră se ocupau cu nişte activităţi extzracuriculare. Despre care eu bănuiesc că era o recompensă - şi ăsta e al doilea meu cuuuuuiiiii legat de sistem.

În sfîrşit. Eu suspectez educatoarea asta că fie are un bun-simţ demn de invidiat, care nu s-a erodat în mulţii ani de format copii, fie a citit-o şi pe Aletha Solther. Ceea ce iarăşi n-ar fi deloc rău - fiindcă am auzit sau întrezărit la ea frânturi din ceea ce puteţi auzi în scurtul interviu de mai jos.

Pedepsele dezumanizează, taie aripile, dar o pedeapsă este şi retragerea iubirii pe care mulţi părinţi o practică cu bună-ştiinţă  Condiţţionarea negativă este o altfel de pedeapsă. Ca şi adulţii care nu respectă norme şi se revoltă, copiii care "nu sunt cuminţi" ascund de asemenea o suferinţă. În Conceptul Continuu, Jean Liedloff atrăgea atenţia că plânsul unui copil semnalizează pur şi simplu îndepărtarea de la continuum (de la ce-i face bine, de la ce-l face sa se simtă acceptat şi în siguranţă şi binevenit).

Un copil plânge când are nişte nevoi neîndeplinite. În momentul în care începe să plângă pretextând nevoi care evident nu se pot îndeplini în acel moment ori având dorinţe fantasmagorice, copilul încearcă să scoată la suprafată nişte nevoi neîndeplinite mai vechi şi să golească paharul. Părintele sau îngrijitorul are tendinţa de a se simţi la rândul său copleşit, de a se simţi vinovat şi incopetent şi de cele mai multe ori reacţionează defensiv, lovind tot în copil - la propriu ori la figurat - făcând tot ce cred ei că pot, numai să nu-l mai vadă în starea aceea care lor le reflectă propria neadecvare.

De  multe ori sentimentul de neadecvare este moştenit din propria şi îndepărtata copilărie şi, printr-un joc parşiv, oamenii îl duc inconştient mai departe proiectând asupra copiilor lor comportamente deviante care le-au fost oferite lor de către rude şi îngrijitori.

Este timpul să medităm şi să rupem cercul. De multe ori minimizarea copilului şi condiţionarea au fost atât de subtile încât adultul care a devenit nu este capabil să simtă că a fost maltratat suufleteşte şi că i s-au rupt aripile decât când propriul copil îi proiectează copilăria neîmplintă. Copiii au calitatea extraordinară de a ne vindeca, dar procesul este unul dureros şi de durată. Dacă învăţăm să le citim semnalele cadoul oferit este inestimabil posibilitatea de a repara şi recrea universul nostru pornind de la început., fiindcă părintele poate creşte alături de el. Sau se poate adânci în muncă, aruncâmd altora sarcina îmblânzirii "monstruleţilor". (Despre traumele redeschise prin venirea copilului am citit foarte frumos în Speranţa Farca).

Să nu uităm că propriii copii devin în timp oglinda părinţilor. Aşa cum bebeluşii împrumută foarte uşor angoasele mamei şi încep să plângă reclamând firescul aşa cum este înţeles de ei, la fel şi copiii mai mari încep să aibă felurite comportamente deviante.

Se întâmplă de asemenea ca adultul să tolereze anumite comportamente ale copilului chiar dacă nu le găseşte fireşti din dorinţa de a-l lăsa să-şi împlinească nişte nevoi. De multe ori noi înţelegem gresit nevoia copilului şi avem de asemenea propriile proiecţii privind, să zicem, utilizarea timpului. De exemplu un copil de şase luni nu are program de somn iar unul de un an şi şase luni nu este apt să împartă jucării, dar mulţi părinţi simt presiunea de a avea copii care fac exact aceste lucruri, chiar daca pentru mulţi dintre ei este mult prea devreme şi fiecare achiziţie de acest fel poate fi contra naturii. Activiţiile forţate, impuse chiar şi blând - nu mă refer la exemplul oferit de comportamentul părinţilor, ceea ce englezii numesc role model - dau naştere doar la frustrări şi suferinţă inutilă. De multe ori este mai simplu să ne pliem pe abilităţile copilului şi să profităm de ferestrele în care o anumită achiziţie este probabilă, dacă vrem să avem şi noi senzaţia că totuşi facem ceva. Să lăsăm lucrurile să curgă este de multe ori de neîndurat pentru adultul zilelor noastre care are în grijă un copil.

Acest lucru ne face nervoşi după o vreme şi sfârşim prin a acuza tot copilul de neadecvare, când de fapt noi înşine nu le-am creat un mediu propice pentru a-şi împlini unele nevoi fie din neştiinţă fie efectiv din neputinţă. Aici dau chiar exemplul meu. Eu am nevoie de o curte fiindcă dimineaţa Denis are foarte mare nevoie să zburde afară: şi-o doreşte, o spune, o semnalizează cu tot corpul lui mic. Eu însă sunt extrem de letargică dimineaţa şi mi-e complet peste mână să-l îmbrac respectând rigorile "ieşitului în oraş" fără să-mi beau cafeaua, aşa decafeinizată cum este ea, pe când mi-ar fi mult mai simplu să-i dau drumul într-un teritoriu relativ securizat şi si-mi ofer acele 10 minute de cafea caldă după care tânjesc deja de câteva luni. Ca orice copil, Denis devine din ce în ce mai agitat când simte atâta lene dis-de-dimineaţă şi asta nu numai la mine, dar la toţi membrii familiei care îşi aşează fundurile mari după standardul lui pe băncile din bucătărie pentru a nu face nimic o bună bucată de vreme :).

Uneori (de fapt foarte des, îmi dau seama în timp ce corectez) copiii ajung să-şi arate nesupunerea şi să devină nesăbuiţi (punându-se chiar în pericol real) pentru a se rupe de sutele de restricţii inutile pe care le pun adulţii care au "grijă" de ei. Chiar azi am văzut un exemplu care sunt sigură că va degenera în timp. Era Andreea, o  fetiţă de la grupa mare sau mijlocie, îndrumată insistent de bunica ei curăţică şi călcată, supraponderală şi cu o boală a articulaţiilor probabil printre altele, mişcându-se greu cu ajutorul unui baston, afisând vizibil suferinţa (şi o cred). Fetiţa îşi aştepta rândul la leagăn şi, de plictiseală, se căţăra sau mai degrabă mima căţăratul pe unul din stâlpii amplasamentului. După câteva încercări trebuia să se oprească, îşi rupea ştrampii.

Între timp, copiii mei şi alţii s-au dus la frunze, în spatele băncii noastre. Ea a trebuit să iasă de acolo şi să plece imediat acasă fiindcă "uite ce se murdărea".  Pe leagăn nu trebuia să se oprească, nici să facă alte giumbuşlucuri (doar norma e sa te dai, nu?), fiindcă femeia s-a ridicat o dată să-i facă vânt şi a doua oară nu se mai ridica. Eu, adult observând scena, mi-am dat seama că pe femeie o încearcă durerea şi efectiv răbdarea ei e redusă, văzând în fiecare acţiune a copilului, în loc de gesturile nevinovate care de fapt sunt, o tentativă să-i ruineze strădania de a o ţine curată şi fericită, în afara pericolului dar şi la gândul muncii - spălat. întins, călcat, care o aştepta pe femeia suferindă. Cunosc disperarea, am zile când spăl trei maşini de rufe şi par să bag non-stop rufe în dulapuri. Uneori glumesc rugându-mi prietenii să mă strige Sisif.

După incidentul cu frunzele, odată chemată fata a ieşit din joc suspect de repede, ceea ce mă face să întrevăd două lucrui: 1. comportamentul acesta faţă de ea e peren şi 2. fata nutreşte o imensă dorinţă să fie cum trebuie, cu toată suferinţa mută şi aşteptarile neîmplinite care dere devivă de aici. Când au plecat,  copila a  fugit jumătate din curticică şi s-a uitat ucigător înapoi spre bunică-sa. Curând va avea tot felul de porniri de nestăpânit şi de neînţeles pentru părinţi-bunici fiindcă orice gest al ei a fost fie ignorat ca o copilărie, fie condamnat ca nefiind ce se aşteaptă de la ea. Este un copil care pur şi simplu nu este lăsat să se maturizeze, fiindcă nu reuşeşte sub nicio formă să-şi împlinească nevoile primare.

Nevoile neîmplinite la timpul lor ne însoţesc toată viaţa, fiind de multe ori "responsabile" pentru tot felul de comportamente neadecvate, care de multe ori ne uimesc prin înverşunarea lor. Mulţi suntem neînţărcaţi, lipsiţi de o figură maternă autentică, devenind mult prea aplecaţi spre îndeplinirea unor nevoi propriii fără să vedem sufletele pe care călcăm în încercarea noastră oricum compulsivă şi sortită eşecului, fiindcă  oricum nu ne aduce niciodată alinarea pe care o căutăm. Ajungem nefericiţi în dragoste fiindcă inconştientul nostru urlă că nu merităm nimic bun, că periodic trebuie să ni se refuze afecţiunea şi acceptarea necondiţionată. Şi, când simţim că o avem, fugim de rupem pământul. (Mi-amintesc cel puţin un fost cu care am păţit aşa ceva). Ne e teamă să acceptăm dezmierdările unui iubit fiindcă nu avem dreptul să ne simţim bine, ascunzându-ne sub masca închipuită a unor defecte care de multe ori nu există, ne alegem joburi complet nepotrivite din teama de a ne asuma ce ne place fiindcă nu se cade.. şi tot aşa. Paleta efectelor îngrădirii şi a pedepselor este foarte largă.

Multă lume nu acceptă că astfel se explică toată viaţa noastră de până acum, suflete rupte de universul (relativ) autentic în care au crescut bunicii noştri. Lanţul s-a rupt undeva în epoca industrializării masive şi nu ştiu dacă industrializarea per se a fost cauza sau o nebunie a mulţimilor, dar este timpul să rupem cercul, să medităm,, să vindecăm şi să schimbăm fiindcă uite, copiii noştri ies din scoli abrutizaţi, fără imaginaţie şi simţ civic, agramaţi şi nu ar trebui să se întâmple acest lucru după doisprezece ani de şcoală.

Şi cu ce să începem dacă nu cu regândirea dragostei, a acceptării necondiţionate, a respectului, a meritului de a fi om pur şi simplu şi de a fi susceptibil unui tratament decent încă de la naştere, a dreptului de a-ţi fi respectate nevoile în aceeaşi măsură cu ale adultului de lângă tine?

Un articol foarte bun şi cu multe trimiteri despre condiţionarea pozitivă şi capcanele acesteia a scris recent Raluca aici. Vi-l recomand cu cădură, alături de filmul de mai jos de pe canalul oficial de youtube al Totul despre mame, menţionând că în noiembrie va ţine conferinţe în Bucureşti şi Alfie Kohn, un promotor al schimbărilor în abordarea educaţiei care merită auzit atât de părinţi cât şi de cadre didactice. Câteva materiale traduse ale acestui Alfie în româneşte puteţi găsi pe blogul Andreei. Sub hashtagul #vinealfie pe facebook lumea postează tot felul de lucrui interesante sau amuzante.






Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu