Lucrul care m-a făcut să mă simt cel mai hăituită sau nedreptățită de-a lungul timpului și la care cu greu am renunțat a fost mâncatul în poziții considerate decente, într-un timp în care să-mi priască și mie diverșii dumicați.


Nu, n-am renunțat să mai mănânc, m-am obișnuit însă să mă hrănesc în cele mai variate posturi. Primează cea decadentă, romană, adică eu lungită pe-o parte și întinzându-mă grațios după diverse bunătăți ușor de prins în mână pe deasupra capului copilului care-și ia tainul la țâță. Alta mai e statul la masă cu același bebeluș galeș în brațe, dormind sau mâmcând la rândul său.

De exemplu, mie mi-a fost tare greu ani întregi să mănânc în picioare. Îmi stătea totul în gât și simțeam că mi se face rău, îmi tremurau picioarele dacă nu stăteam proptită de ceva. Am observat recent că reușesc și asta, în sfârșit!

Bebelușii mei au avut întotdeauna un ceas biologic precis. Cum aveam gata farfuria cu de toate, cum se trezeau și ei și cereau zgomotos să stea și ei la masă cu mine. Denis știe când sunt gata să mănânc și când sunt în celălalt colț al casei. Drept urmare, copilul este foarte familiarizat cu mâncarea și, fiindcă imită teribil de mult, deja știe să mestece în gol cu dexteritate incredibilă și vrea să ducă la gură orice dumicat de-al meu, deși habar n-are ce e acolo.

Nu, nu cred că îi e poftă, doar n-are cum să-ți fie poftă de ceva complet necunoscut, dar e de o curiozitate insațiabilă, de-abia am salvat un măr din mâinile lui acum două zile. Nici nu cred că, odată satisfăcută curiozitatea, se va trezi mâncăul din el. E foarte posibil ca și în cazul lui laptele să fie delicatesa supremă până la o vârstă matusalemică, dacă e s-o comparăm cu colegii lui de generație care vor fi diversificați cu piureuri la program.

La Anda - și la început cu Denis - mesele mele erau cu noduri. Sau contra-cronometru, mereu cu teama că nu voi reuși să termin de mâncat suflându-mi rece în ceafă. Ba mai mult, vânam orice moment prielnic să pot mânca liniștită fiindcă nu puteam înghiți nimic cu copilul în brațe, parcă-mi strângea cineva esofagul în pumn, orice dumicătură luată așa mă zgâria. Nu de puține ori prima masă era uneva pe la 4 după-amiaza. Ba se mai întâmpla să mă mai rog și de bărbatu-meu când ajungea seara acasă să-mi pună și mie ceva să mănânc că n-am mâncat mai nimic azi. Evident, am slăbit tare greu.

Eiiii, să mă vezi acum cu câtă nonșalanță mătur chelia mică de frimituri, cum dau cu dosul palmei pe stropii de cafea (veșnic rece,d ar ce mai contează?) nimeriți pe zulufii blonzi ai ochiosului meu și cum i-am luat o dată grațios între două degete o bucățică de pătrunjel cu un sfert de fidea de după ureche. Nu mai am nicio reținere, de aceea pentru Denis mâncarea pare să fie a doua lui natură. De fapt orice devine mâncare grație reflexului cvasibebelușesc de a dece orice la gură întru pioasă degustare.

Și nu mă pot opri acum să mă gândesc la scârba pe care o nutrește Anda acum față de mâncare și s-o leg de marele meu stres de atunci. Copila mea încă are perioade cnd nu mănâncă acasă decât foarte selectiv, pe când la grădiniță mănâncă efectiv de toate, rareori aflu că nu i-a plăcut un fel doi la prânz.

Mă duc să-i fac totuși ceva de mâncare, că a zis că-i e foame dar nu vrea nimic de pe lângă laptop, fiindcă acum scriu în timp ce-mi iau micul dejun. Bebe e la tati, e duminică dimineața, deși voi cred că ciți acest text într-o miercuri :)

update:
Denis e un curios și vrea să ]ncerce printre altele tot ce fac eu. Având un contact atât de strâns cu mâncarea, el o privește fascinat. Ieri am păcătuit cu niste minipateuri dar, cum m-a ținut în priză din pricina căldurii, am ajuns să le mănânc în pat lângă el. Sau să nu le mănânc.

Copilul copmunică foarte sugestiv: începe să imite mestecatul. Văzându-mă neînduplecată, începe să mârâie. Dacă nici așa nu merge, s-a lansat într-o tiradă de mim: mi-a băgat mâinile în gură cât a putut și el (nu, n-au ajuns chiar acolo dar mult mnu mai aveau :))) ), apoi le-a împreunat și le-a dus la gura lui, după care a tot mestecat uitându-se în ochii mei și mârâind a ceartă.

Păi în ritmul ăsta mor de foame, fiindcă senzorul nu-l înșeală, știe clar când mă pregatesc să mănânc. Iar când începe diversificarea voi trece și eu pe fiert și nesărat, noroc că nu trebuie să mănânc și pasat, că el se va autodiversifica.