Imi dau seama din ce în ce mai des că am nevoie de ochelari. În primul rând fac typos din ce în ce mai des, iar apoi m-a convins întâmplarea de azi-dimineaţă (vineri, 1 iulie) cu Anda, din staţia de autobuz.


Căutam în plasa de grădi după o pereche de ciorapi lungi, numai buni de luat pe post de mănuşi până la cot. La un moment dat găseşte ea un bon de casă rătăcit, îl ia, îşi aduce umerii în faţă, gheboşindu-se.

Îşi pune bonul în faţă la o distanţă bolnăvicios de mică faţă de ochi şi începe să citească: doi, şase, nunuuu (unu), şsase... Cu boticul tuguiat şi cu ploapele lăsate a om studios şi plin de importanţa acţiunii în care tocmai s-a lansat.

Am râs până mi-au dat lacrimile! Dar e clar că mă uit chiorâş când mi-e lumea mai dragă deci trebuie să mă risc la nişte ochelari noi... Pe ultimii i-a intors Anda pe dos. I-a aplatizat apoi i-a îndoit invers. Aşa că mi-e cam frică...