M-am lăsat prinsă de lucruri şi am pierdut contactul cu fratele de lapte al Andei pentru câteva săptămâni; de fapt, de când se dusese cu mămica lui la odihnă şi tratament şi aflasem că relactarea se apropia de sfârşit, că mămica are impresia că de fapt problema s-a transformat în laitmotivul multor mămici pe care le-am cunoscut: "oare am destul lapte?".


Mie mi-e uşor să spun oricui alăptează că are destul lapte, dar dacă declicul nu se face în mintea şi sufletul persoanei respective, vorbele mele rămân o noţiune abstractă, nimic mai mult. Pentru că e destul de greu-imposibil să convingi o persoană cu un copil în braţe că poate avea încredee în ceva ce nu vede, când doctorul x, asistenta z şi vecina z, împreună cu vreo rudă binevoitoare dar neştiutoare, explică foarte doct că, dacă plânge copilul, un biberon cu lapte este soluţia, măcar şi pentru faptul că vezi tu cât mănâncă, tomă necredincioasă ce eşti :).

Dar persoanele astea uită că şi bebeluşii nealăptaţi plâng. Poate mai des şi mai mult decât Anda mea în toti cei doi ani şi trei luni de supt la sân.

Am generalizat şi am exagerat cu bună intenţie. Pentru că şi eu m fost acolo, şi eu am făcut asta şi stiu cum apasă responsabilitatea de a fi unica şi singura (să parafrazez o glumă mai veche) sursă de hrană pentru un copil. Te cuprind toate chinurile, toate angoasele şi toate vinele omenirii de la venirea lui Iisus până acum. Te simţi vinovată pentru fiecare dumicat care nu se transformă în lapte, pentru fiecare cană cu apă pe care pare că o bei în zadar, pentru senzaţia ta de sătul după ce-ai mâncat ceva ce-ţi place, când te gândeşti că poate copilului tău îi e probabil foame.

Iar lumea din jur nu prea ştie cum să te sprijine în astfel de situaţii pentru că nu s-a mai văzut demult un copil alăptat exclusiv în cartierul tău şi lumea poate doar să generalizeze şi să extrapoleze ce ştie de la copiii lor alimentaţi normal, la 3 ore pentru că laptele nou nu trebuie să se ameste în burtică cu ăla vechi, că dă colici. Şi afli că şi tu trebuie să alăptezi la program, că de-aia e copilul plângăcios, că se amestcă laptele şi îi face rău. Mai rău e când auzi asemenea explicaţii de la un cadru medical. Eu aud diverse via mămici şi uneori îmi vine să mă iau cu mâinile de cap şi încep să mă întreb dacă în sistemul de sănătate se poate face facultate la ff sau dacă îi reciclează vreodată. Înţeleg că  nu, altfel de unde atâtea enormităţi pe metru pătrat?

Adevărul adevărat e că laptele de mamă e ceva abstract pentru că nu se vede. Nici tu care-l faci nu-l vezi, senzaţiile tale pot fi înselătoare, iar măsura sătulului e atat de alunecoasă: un număr minm de scutece ude, o anumită senzaţie lăsată de pielea copilului, dacă îţi duce sau nu pumnul la gură, naiba mai ştie ce altceva. Nu tu mililitri, nici măcar proba suptului nu spune nimic, eşti tu şi ceilalţi de multe ori. Iar dacă tu eţti obosită sau ai îndieli sunt ceilalţi şi tu,e xact în ordinea asta pentru că îţi pierzi aşa de uşor discernământul.

De fapt nu asta voiam să scriu. Voiam să vă anunţ că o să pun - uşor-uşor - povestea Didinuşkăi. Ca să vedeţi cum angoasele astea sunt mici copii, că se poate şi mai rău decât îşi imagina multă lume, că se poate realiza imposibilul. Lapte din sânul sec. Bravo Didinuşka! Bravo şi celolalte mămici care au reuşit imposibilul!