Despre incizie şi relactare
23:01Didinuşka:
Mi-am dorit întotdeauna un copil. Poate nu cu aceeaşi intensitate tot timpul. Dorinţa s-a împlinit. Mi-am imaginat că totul va fi roz.
Cum se întâmplă în filmele siropoase de la TV. Nu numai ca nu am ştiut să “mă pregătesc” în niciun fel, dar am făcut totul de-a-ndoaselea. Şi în prezent suport consecinţele. Lanţul greşelilor din timpul sarcinii a cumulat zale şi după naştere. Am sărbătorit prima lună a omuleţului pe patul spitalului cu sânul bandajat. Incizie. Ablactare. Braţele s-au legănat singure. Durerea fizică şi neputinţa de a-i da cezarului ce-i al cezarului m-au transformat în neom. Mi-am înghiţit lacrimile şi mi-am spus că se poate şi cu lapte praf. Şi da, se poate, dacă vrei să vezi copilul dospindu-se într-o gogoaşă: care-i înghite trăsăturile fireşti, care-i răpeşte până şi mirosul suav de prunc. Împinsă de la spate, am aflat despre relactare. Tot citind despre, relactarea a devenit o provocare. Ce aş fi avut de pierdut? În cel mai rău caz încă o incizie. Ce aş fi avut de câştigat? Sănătatea copilului. Şi nu, nu există punere în balanţă pentru astfel de situaţii. Cu toata astea, ultimul cuvânt a întârziat. Frica de un nou eşec îmi paraliza gândurile şi simţurile. Temeri fondate la o analiză superficială. Simple scuze în fapt. Aveam să aflu că cine relactează, nu are absolut nimic de pierdut. Are numai de câştigat, indiferent de rezultat. Cum am ajuns la incizie / spune-mi cum te numeşti şi-ţi spun cine eşti
Dintr-un început am ales greşit spitalul în care urma să nasc. Elias. Nou-născuţii nu stau în cameră cu mama. Sunt ţinuţi în secţia de neonatologie şi hrăniţi cu biberonul cu lapte praf. Nici vorbă, nici urmă de seringă sau de alte instrumente substitut pentru biberon. Accesul la propriul copil se face fix din 3 în 3 ore, nici mai devreme, nici mai târziu. Cadrele medicale de acolo sunt ca nişte fantome. Nu vorbesc, nu zâmbesc, nu te învaţă nimic. Îţi trântesc copilul în braţe şi te trimit în camera de alăptat, dacă te ţii pe picioare – o cameră aflată într-un alt sector, unde, de obicei, nu se află niciun îndrumător. De cele mai multe ori eram lăsate singure acolo. Câteodată apărea câte o figură neprietenoasă să ne anunţe că s-a terminat tura de alăptat, să ducem copiii să aibă timp să le dea să mănânce cum trebuie, că noi oricum nu avem lapte. În caz că nu te ţii pe picioare, acceptă să rămâi acolo. Ceea ce înseamnă că trebuie să te bage în seamă. Aşa că îşi iau rolul în serios, vin şi te strâng de 2 ori de sân, după care te anunţă victorioase: tu n-ai lapte, tu n-ai sfârcuri, tu ai sânul prea plin şi n-are cum s-apuce. Apoi se îndepărtează sfidător, mândre de ele înseşi că au un ochi atât de bine format şi-ţi pot spune din prima ce problema ai. Pentru că, în mod cert, ai o problemă. Numai că eşti pe cont propriu. Nu aştepta să vină cineva să te ajute. Nu acolo.
Am ieşit din spital înarmată cu mamelon de silicon. Conform sfaturilor primite, nu aveam mamelonul format. L-am folosit de câteva ori, apoi l-am abandonat. Am văzut că am lapte, aşa că mă mulgeam zilnic cu o pompă manuală. Omuleţul nu a putut să sugă direct de la sân, i-am dat lapte cu biberonul. Eram fericită că mănâncă lapte de la mine, restul nu mai conta. Din când în când îl mai puneam la sân. Toate încercările sfârşeau cu plânsete.
Într-o dimineaţă m-am trezit cu dureri puternice şi pete roşii la un sân. Furia laptelui. A degenerat într-o mastită plimbăreaţă. De la sânul stâng a trecut la dreptul, s-a remutat la stângul, şi-a amintit de dreptul. După tot acest eeny, meeny, miny, moe s-a cuibărit la stângul şi nu s-a mai lăsat dusă decât printr-o incizie.
1 comments
Imi pare rau ca ai trecut prin asta...am fost si eu la un pas.Am fost mai norocoasa,am o prietena moasa la spitalul la care am nascut si asta a facut ca personalul de acolo sa ma invete ce sa fac...In cele din urma am reusit sa alaptez vreo trei luni...
RăspundețiȘtergere