Bun, după ce jumătate din cinstitele feţe care au citit acest titlu s-au înverzit de invidie, daţi-mi voie să trec la ceea ce intenţionam de fapt să scriu.


Cum supravieţuieşti unui copil care nu mănâncă


Acest ghid este departe de a fi destinat exclusiv mămicilor şi ar trebui citit şi de tătici, bunici, vecinici de la parter, de băbuţa binevoitoare din parc... în sfârşit, eu una cred c-o să printez vreo sută de bucăţi pentru început şi o să le îndes pe gâtul oricui crede că la doi ani nu se suge şi se consumă zilnic juma de kil de carne si o cană de zahăr că are copilu' nevoie de ele. O să-i las şi lu' Buni câteva exemplare să aibă la ea în caz că se trezeste cu constatări binevoitoare pe unde-o umbla şi ea ziua cu fetiţa.

Aşadar:

1 Aruncaţi cât colo cărţile docte despre creşterea copilului care servesc grafice de creştere si cantităţi microgramice de nutrienţi pe suta de grame. Eventual notaţi-vă într-un loc obscur înălţimile şi greutăţile periodic acumulate de progenitura din dotare, după caare uitaţi câteva luni de ele cu desavarsire. Peste o perioadă, invitaţi-vă cunoştinţa cu copil de aceeaşi vârsta, dar cu mesele strrict regulate calitativo/cantitativ şi faceţi o comparaţie între rezultate. Aparent nu vor exista diferente, chiar dacă probabil copilul tău pare ceva mai mic - caz în care adu-ţi aminte cam ce tipuri de organisme posedaţi tu şi soţul din dotare. S-ar putea însa să descoperi că odrasla ta nu are nevoie de interdicţii, că cealalta a fost îmbiată de trei ori în prima oră cu biscuiţei şi fructe tăiate şi că mama acesteia are o faţă care denotă o teribilă agitaţie interioară, care-o împiedică să zâmbească liniştit la poznele piticilor. Dar care pozne? Copilul acela este timorat, nu are curajul să-ţi exploreze casa şi îşi plimbă ochii speriaţi de la maică-sa la noianul de jucării din jur, aşteptându-se probabil să audă o interdictie la primul gest sau vrând să fie ghidat spre jucăria pe care mama lui o crede potrivită. Copilul cu program de masă are şi un program strict de vaţă. El nu este capabil să aleagă nici ce vrea să mănânce. Experiment: lăsaţi un copil normal în pace câteva ore şi veţi vedea ca nu va cere de mâncare. Puneţi-l la masă apoi şi veţi vedea că va rade orice are în faţă. Aveţi un minor dresat la perfecţie.

2. Obişnuiţi-vă cu gândul că există şi copii care se satură cu o moleculă de mâncare. Eu am unul. Cred că dacă aţi supravieţuit textului de mai sus şi încă citiţi aveţi şi voi ceva asemănător prin preajmă. Să nu uitaţ că şi laptele ţine de foame şi că nu există copil mort de foame cu ţâţă lângă el. Sau cu biberon.

3. Renunţaţi să vă simţiţi vinovate că nu mănâncă. Pentru unii copii nemâncăcioşi (sau pentru toţi în anumite perioade din mica şi agitata lor viaţă) există momente în care simplul fapt de a-i arăta frigiderul sau cratiţa cu mâncare constituie un afront, iar a-i pune ceva într-o cană, farfurie, polonic, borcan, sau, doamne fereşte, în mână, poate echivala cu o înjurătură de mamă. Liniştiţi-vă, copilul va mânca în momentul când va dispărea constrângerea tacită de a mânca.

Nu-i mai daţi atenţie când mâncaţi; alegeţi-vă însă un meniu relativ accesibil si copilului şi un loc la care acesta să poată ajunge uşor. De exemplu, mâncaţi în living pe măsuţă de cafea sau pe un taburet. Nu uitaţi să luaţi 2-3 fruculiţe sau linguri de adult în plus şi să daţi covorul la o parte unde e cazul. Nu faceţi greşeala de a-l întreba dacă vrea să mănânce excalmând în același timp: mmm, ce bun eeee.... Vă veţi trezi că până şi vouă vă va sta mâncarea în gât. Iar asta chiar e o mare problemă pentru că se ştie că ai nevoie de multă energie să reuşeşti să nu te enervezi, să nu te simţi vinovată pentru fiecare îmbucătura pe care o mănânci, ştiind că bebe nici n-a gustat şi, în modul ideal, pentru a produce suficient lapte pentru a putea susţine făptura diafană de lângă tine. Laptele nu se face din mâncare ci din linişte sufletească, care totuşi se dobândeşte şi din burta plină. De fapt nu atât din burta plină, cât din lipsa de carenţe de nutrienţi - fie ei vitamine, minerale sau acizi graşi.

4. Fiecare copil dintr-ăsta are un punct slab. Unii vor dumicaţi micronici la 10 minute distanţă, ca să aibă timp să schimbe liniştiţi masa moleculară a minibolului cu greu tolerat; alţiii descoperă că le place mâncarea, dar cu condiţia să n-alunece, sa nu fie umedă sau lipicioasă. Dacă toată mâncarea ar avea consistenţă de pâine şi gust suav de fructe, ei ar fi cei mai fericiţi. Dar de, viaţa e plină de dezamăgiri. La orice vârstă. Vor trece ei şi peste asta cu dragostea şi ajutorul nostru. Profită parşiv de punctele lor slabe, fără a crea un meniu extrem de repetitiv, pentru că...

5. Odată stabilit un pattern în alimentaţia delicatului, acesta va dispărea cât ai zice peşte. Nu dispera, se întâmplă mai mereu. În momentul când vei asocia masa lui cu o gherilă, aka no rules, îţi va fi mai mult uşor. Dacă aveai cumva impresia că jobul anterior te-a învăţat flexibilitatea, vei descoperi curând că abia acum devii novice în domeniul minţii fără inhibiţii.

6. Evită discuţiile la colţ de stradă (sau de forum) despre nutriţia copiilor. Nu vei face decât să te enervezi. Or, am convenit mai devreme că tu nu greşeşti cu nimic, ok? Sau n-am apucat să cădem de acord că aşa e? Crede-mă, sunt muuulţi părinţi care trec prin chinurile iadului văzând că odrasla lor nu mănâncă. O fi ceva normal, poate pur lşi simplu suntem noi învăţaţi un normal tip McDonald's, unde mult înseamnă şi bun (deşi porţiile de la McDonald's sunt oricum, dar nu mari; poate trebuia să mă refer la bucătăria tradiţională românească, mai degrabă).

7. Analizeaza-ţi programul de masă. Atâta vreme cât dezordinea alimentară e înscrisă în codul tău genetic, cum poţi veni cu pretenţia ca prelungirea aleatoare a covorului tău genetic să se comporte cu scaun la cap? Revino-ţi. Sun-o pe mama ta şi află cum alerga cu castronelul după tine. Uită-te în oglindă şi vezi că ai crescut şi încă eşti sănătoasă, însă chiar şi acum ai pofte inexplicabile. Poftele ajută organismul să rezolve anumite carenţe. Dacă acum caşti ochii, s-ar putea să descoperi că fi-ta sau fiul tău a vrut zilele astea seminţe de dovleac sau nuci. Astea au vitmina E, minerale şi seminţele au şi Omega3 (și 6, din pacate - și cam mult, dar na). Acum două zile fi-ma a ras 3 banane. A doua zi, evident, n-a mai vrut. Dar bananele au potasiu (toate fructele au potasiu) si cred că şi magneziu - şi o grămadă de alte porcării atât de necesare organismului. Logic că altceva n-a mai mâncat în ziua respectiva, asta să nu vă vină cine ştie ce gânduri să-mi spuneţ: ei, vezi? Se poate. Ei bine nu, din toate punctele de vedere Anda e un copil nemâncăcios.

Într-o seară a mâncat varză murată din sarmale. Nu mai ştiu ce altceva a mai vrut în ziua respectivă, dar uneori chiar pune pasiune în ce mănâncă. Unele alimente nu sunt "recomandate" vârstei dar nici consumul lor nu e un obicei. Am mai observat că Anda farte rar consumă lactate, exceptând o anumită cantitate de lapte fermentat, nici acela acceptat zilnic. Până recent, tolera carnea doar ascunsă în diverse combinaţii, iar albuş de ou a primit (acceptat, adică) abia spre doi ani.

Lăsaţi în pace, copiii sunt adevărate barometre ale sensibilităţii alimentare. Când refuză o anumită grupă de alimente dar vădeşte o afinitate către alta, insistaţi cu cea pe care o primeşte, lăsndu-i posibilitatea alegerii şi în ce priveşte grupa de alimente actulmente non-grata. Când se va simţi pregătit să încerce ceva nou, copilul va cere foarte explicit; altfel se face că nu vede, nu aude, sau îl veţi vedea agitat fără o explicaţie anume, iar asta în situaţii care nu au aparent nicio legătură cu mesele.

Un copil care are şansa să aleagă ce şi cât mănâncă nu are carenţe alimentare şi nu este nici supraponderal. În timp, e mult mai suscepibil de a prefera hrană sănătoasă.

8. Cuantificaţi ce mănâncă într-o perioadă dată, însă nu vă apucaţi să screţi undeva ce şi cum mănâncă sau (dacă) udă-nu udă scutece. E o muncă în plus, care vă va mânca şi nervii şi, mai ales, vă va distrage atenţia de la semnalele copilului.

9. Obişnuiţi-vă cu ideea că doar copiii vecinului de vis-a-vis au mic dejun, pranz şi cină şi dorm ne-ntorsi. Ai viştri mănâncă azi prânzul, cina mâine şi mic-dejunul seara după ce vine tata de la serviciu. Gândiţi-vă şi că alţi copii ar mânca dar n-au ce şi încetaţi să dramatizaţi situaţia. Atîta vreme cât copilul este alert, înţelege, nu oboseşte repede, udă/murdareşte scutece, totul e în regulă cu el.

10. Nu vă mai lăsaţi orbiţi de prejudecăţi(le altora). S-a demonstrat de mult că nu consumul regulat de carne te fereşte de anemie, că, omul, fie el şi copil, nu are tot timpuil nevoie de aceleaşi cantităţi de mâncare. În plus, rata de creştere fizică după un an se diminuează spectaculos în detrimentul celei de dezvoltare intelectuală.

Sunteţi mult mai valoroase ca parteneri de joacă şi explorare decât în calitate de mare maestră în exerciţiul cozii de cratiţă sau de mătură. Copiii de peste un an mişună, murdăresc şi nu mănâncă. La asta se pricep ei cel mai bine. Iar copiii de până într-un an doar exploreaza gusturi şi texturi noi. Nu îşi înlocuiesc mesele de lapte. Prin urmare, alaptaţi-l sau oferiţi-i o cantitate mulţumitoare (pentru el, nu pentru voi) de lapte, apoi lăsaţi-l să-şi înfigă mâinile într.un piure sau în nişte bucăţi de ceva. Autodiversificarea (baby led weaning) este garanţia formării unui mic gurmand (aşadar, atenţie, nu mâncău) dar este şi procesul lung, plin de rădare, prin care vă faceţi copilul atent la propriile nevoi.

Cred cu tărie că un copil care alege ce şi cum mănancă va face pe termen lung mult mai puţine mofturi la mâncare. A propos de alegere, mă gândesc la un meniu planificat de mamă, totuşi; nu vă imaginaţi că un copil de genul asta vede morcovi si fasole pe masa si cere ridichi... Eventuala cerere de ridichi se va satisface la masa urmatoare; sau, cand copilul creste, meniul familiei se poate negocia si in functie de preferintele lui. Ideea este sa aiba un meniu din care sa aleaga, totusi, ceva, nu o mama exasperata care sa apară cu 3 castronele si o lingurita într-o jumătate de oră. Al doilea tablou nu are drept rezultat decat faptul că, mai devreme sau mai târziu, copilul va "urî linguriţa" şi va evita a-şi asuma propriile decizii.

Acum amintiți-vă de câte ori soţul vostru are doleanţe culinare (ce să gătesc azi? nu stiu, ce vrei tu, răspunde domnul), câte mâncăruri noi e dispus să testeze şi dacă nu cumva preferă - tacit desigur - să mănânce ceva lăsat tăiat, aranjat în frigider sau pe masă, sau direct din farfuria ta deşi spusese că nu mănână atunci când l-ai întrebat în loc să-şi aleagă ceva de mâncare din propriul frigider. Şi gândiţi-vă dacă nu cumva am dreptate.

Nu înţelegeţi acum că leg lipsa de iniţiativă exclusiv de mâncare, însă părinţii obsedaţi de ce mănâncă copilul nu se limitează (cum spuneam şi mai sus) să-i îngrădească acestuia alegerile. Ei reglementează dumnezeieşte şi unde doarme, de când până când, până unde se merge cu "distrugerile" din cămin (în loc să dosească posibilele surse de inspiraţie). Sunt acei oameni care pornesc de la ideea (stupidă) a lui Rousseau (parcă?) că un copil e tabula rasa. Un tată care şi-a abandonat copiii şi a simţit nevoia la bătrâneţe să-şi şteargă vinovăţia din suflet lăsând umanităţii o tară pe care s-o târască după ea timp de secole: a scris aşadar un ghid "complet" despre creşterea şi educarea copiilorr. Ei bine, lumea care a vazut crescând copii a fost mult prea ocupată ca să mai şi normeze ceea ce prin natura sa este flexibilul dus la extrem: creşterea copilului. Iar asemenea idei progresiste, împrăştiate şi devenite folclor datorită unor minţi de altfel bine intenţionate dar fie fără copii, fie cu copiii de mult mari, ne obligă pe noi să ne încorsetăm copiii în prejudecăţile cu care am crescut.

Poftă bună!