Sunt roz. In adevaratul sens al cuvantului. Am parul roz-bombon.


Saptamana mea de munca a inceput la fel de roz: cu o zi libera. Insa a doua zi n-am mai scapat. Anda s-a comportat exemplar: am iesit pe-afara cu ea si Buni si am lasat-o acolo. In dimineata de marti a facut tot posibilul sa testeze limite: a refuzat hainele, a tipat, a facut pe nebuna, cum se spune in buna traditie romaneasca. Cand insa i-am spus ca mergem afara, a stat, de-a dreptukl bucuroasa. Cumva, ea a inteles ca voi pleca inainte chiar ca eu sa ma spal, macar.

Afara a inteles ca voi pleca fara ea si a plans, insa per ansamblu a fost tare bine.

Miercuri am mers dimineata, impreuna cu tati. Anda inca dormea. Cand s-a trezit,, s-a purtat ingereste, la fel si joi. Noaptea insa se trezea des. Nu a dormit deloc ziua in nicio zi iar la noua adormea in bratele mele, linistita, la supt. Si epuizata, vezi bine. Prima trezire: doua ore mai tarziu, in conditiile in care ajunsesem sa dorm 4-6 ore legate inainte de Marea aventura. Ma gandesc acum ca se aranjeaza lucrurile extraordinar de bine, fara acele doua-trei saptamani de somn bun, nu as fi rezistat la ordalia de acum. Ordalie? Pai... da. Am dormit fragmentat, traiesc cu impresia ca o ora/repriza si nu ma puteam duce sa beau nici apa fara fata. Am facut-o odata - joi - si a urlat ridicand toata casa. Ca atunci cand era bebelina. La baie am luat-o cu mine.

Prima zi n-am putut sa mananc si sa beau pana la 5 dupa-amiaza altceva in afara de cafea. Noaptea de marti spre miercuri am baut un burduf de apa, iar cu mancarea m-am reglat in timp, dar sunt cam pe fuga.Eu devin anorexica la stres :)

Am mare noroc cu Buni, pentru ca altfel as fi avut casa in urma rau de tot. Ori lipsesc de-acasa, ori stau cu copilul in brate.

Fetita incepe sa invete ca ma intorc la ea. Prima noapte a fost cea mai agitata, cred. Daca ma dezmorteam langa ea, tresarea si era in fund, ca pusa pe arcuri. A adormit la 9 in bratele mee,iar la 11, tocmai cand sa-mi fac un dus, am auzit-o chemandu-ma. M-am bagat langa ea in blugi si bluza pe care o purtasem pste zi si asa am ramas, am adormit langa ea si , in ciuda trezirilor dese, n-am mai reusit sa ma schimb, ma simteam ca o piatrara si adormeam la loc in timp ce-o alaptam.

Am stat treaza de la 5, rasfoind bloguri pe mobil si spunandu-i Andei ca o iubesc, ca eu plec, asa cum si ea va pleca: la joaca, la gradi, la serviciu, ca ma intorc intotdeauna seara la ea si ca, daca trebuie vreodata sa plec mai departe, ea ca veni intotdeuna cu mine si ne vom vedea seara. Atunci s-a linistit, a supt pentru a mia oara si a dormit. Era 8 dimineata si a dormit pana la 12, cand eu deja lipseam.

Cand am iesit din camera am izbucnit in plans, mi-am dat seama de panica si amaraciunea ei ca ma pierde si m-am simtit neputincioasa. Slava domnului ca e alaptata si asa n-a trebuit sama plimb cu ea in brate toata noaptea si ca se poate exprima macar prin gesturi. Un copil mai mic nu si-ar fi exteriorizat frustrarea. Sau cei mici dau alte dimensiuni sentimentelor, sunt intense dar mai simple si trec mai usor peste ele? Anul trecut, desi m-a certat cand am venit in primele zile si a supt mai mult, a parut sa se acomodeze acceptabil cu noua situatie.  Ori sentimentele ei acum sunt mult mai complexe decat atunci, ori am privilegiul de a-mi fi supravegheat copila exact in momentele in care personalitatea ei s-a nascut. Sper ca sensibilitatea si complexitatea asta sa fie "un dat", o baza a ei inalterabila. Ma gandeam la un moment dat cat rau i-am facut fara sa-mi dau seama... dar asta e o mostra de gandire vicioasa, de cerc vicios in care nicio mama nu trebuie sa cada, fie ca e vorba de complexe ca al meu de acum sau de alte decizii din viata ei (ma gandesc la intrebarile care se nasc cand se inceteaza alaptarea inainte de vreme si mama se intreaba daca n-ar fi putut face mai mult, de exemplu; e inutil sa-ti consumi energia in loc sa mergi mai departe bucurandu-te de ce ai).

A doua zi s-a agitat noaptea,  dar ma asteptam deja la asta si i-am oferit tot suportul de care sunt capabila. I-am spus ca vineri ajung mai repede iar sambata si duminica nu mai plec deloc fara ea. Vineri dimineata insa s-a trezit pana sa plecam noi si i-am dat sa suga la Tom si Jerry; am plecat cat de tarziu am putut. Atat joi cat si vineri am intarziat putin. Din fericire inca nu am program fix dar tot nu da bine. 

Seara este foarte cuminte, agitatia se isca abia dupa ce adoarme. Asta m-a "terminat" pe mine, ca e ceva adanc, care trebuie lucrat fin, ea nici nu constientizeaza trauma (mi se pare normal, doar e o trauma...) dar eu trebuie sa o aduc in plan constient sa o verbalizez, sa lucrez cu ea, sa o confrunt, sa nu-i fac cadou o anxietate care s-o urmareasca toata viata. Si nu sunt singura, este si tatal si o bunica prin preajma. Suntem norocosi.

Ieri seara a facut primul tantrum, azi pe-al doilea, lucru care a generat discutii cu bunica, adepta unei palmute reparatoare. Sper doar c-am reusit s-o fac sa nu mai priveasca negativ crizele astea, sa le vada ca pe ceva necesar, care vine si trece si care nu trebuie ingropat, ci lasat sa se manifeste, ca fata sa se spele de greutatea furiei si a frustrarii iar in timp va invata sa se exprime mai coerent. Ma gandesc ca retinerea si sentimentele negative fata de crizele astea le pot aduce, in caz ca ar aparea cand nu sunt prin preajma, la paroxim. Am insa impresia ca atunci cand nu sunt eu de fata nu se intampla, nu e un mediu in care fata sa se exprime chiar asa de liber (lucru absolut normal). Le-am explicat (era si tatal Andei de fata) ca imi asum cu dragoste rolul de debuseu atat cat va fi nevoie si, intre noi fie vorba, ma bucur sa vad ca se manifesta cumva, macar sti unde am de lucrat si ca mai este pana lucrurile merg bine.

Crizele vin, evident, din fleacuri. Azi si ieri a fost "nu-mi scoate scutecul plin ca ma enervezi".

In rest, toate bune, fata e in largul ei, mananca, se adapa rezonabil, mai putin vineri cand cred c-a apucat-o guturaiul, seara avea nasul infundat. Joi si vineri buni n-a reusit deloc s-o imbrace, iar vineri pazea usa sa vada cand vin. (Nici azi n-am  iesit, era si urat afara. Voi iesi diseara dupa somnul asta din bratele mele.) De unde virus atnci, de la munca? de pe drum?


Eu ma bucur de ce am, sunt in training deci ma hodin, cum se zice pe la noi. Nu pare sa-mi fie greu si, desigur mare lucru n-am uitat. Profesional vorbind, ma simt ca dupa doua saptamani de concediu - desi primele doua zile, dipa ce plecam de acolo ma invaluia o vaga impresie ca nu apartin locului, ca e prea static si ca lucrurile isi pierd din esenta. Re-leg vechile amicitii, incerc sa trec peste rutina ccare ma inconjoara, literalmente ma simt ca o pata roz intr-o lume gri si sper sa nu imi dispara culoarea prea repede.

Vine ziua mea si astept si un HTC rosu, doar sunt o mamica geek. Nu e nici ceva scump, nici pretentios si sper sa nu ia prea multe trante. Actualul meu telefon incepe sa tinda spre priza si la ultima tranta si-a ratacit capacul de pe baterie :).

Am facut azi baie cu bubulina si apoi a imbracat-o buni in body si scutec, dupa care mi-a adormit in brate. Cand am pus-o in pat s-a trezit, s-a uitat la piciorusele ei ridicate la 90 de grade, a ras, s-a dat jos din pat si a venit inapoi la mine in fotoliu. Asta inseamna ca se simte bine? Ne asteapta o noua saptamana muncitoare. nu ma simt deloc obosita. Am trecut prin altele mult mai grele cand aveam copil mic.