Într-o seară, în parc, am vrut să-i dau Andei nişte spaghete Bolognese ca substitut pentru pasta ham, de care nu găsisem în scurta mea incursiune la noi acasă. Răspunsul a fost unul pe care speram să nu-l aud chiar atunci: ţiţi? ţiţi? ţiţi? 

Şi, când se lăfăia ea pe lângă sân, dând din picioruşe, oferindu-mi o talpă de sanda la pupat şi, mă rog, întreaga listă de ghiduşii pe care 85% din mame n-au de unde să le cunoască, alăptând ele până la maxim 3 luni, nu 3 ani, iată că vin două prinţesine cu părul lung, una blondă ca o zână, alta şatenă ca o nimfă. Superbe, graţioase, de vreo 5-6 ani.

Vin lângă noi, se uită curioase. Noi eram pe o bancă cu spatele la majoritatea privitorilor, lângă o mini-arteziană (aviz pudibonzilor :)). Se foiesc, mai aleargă, apoi prind curaj:

- De ce îi dai să bea ţâţică?
- Pentru că e mică.  

Mai zburdă puţin şi se întorc alintându-se.

- Dar de ce nu-i dai din biberon?
- Păi pentru că am ţâţică şi e păcat de ea dacă nu-i dau. Ei nu-i place biberonul.

Moment în care un tătic a venit să le ducă mai încolo, puţin stânjenit. Nu-mi dau  seama dacă din cauză că au văzut fetele când sugea un copil sau pentru că îşi imagina că fetele o puteau distrage pe Anda de la supt.

Mie mi s-a întâmplat să observ ezitare la alti părinţi mai ales din a doua cauză, mai ales dacă era vorba de femei. Dar, vedeţi voi, eu nu văd prea bine, aşa că nu am observat mutrele celor din jurul meu decât dacă erau mai aproape sau m-am uitat atent. Însă în asemenea momente, lumea din jurul nostru se evaporă, rămân eu şi copilul meu, exact ca între patru pereţi. De aceea nu cred că alăptarea în afara casei poate cumva fi şi ostentativă.