Pe Anda a învăţat-o bunicu-său dâdâdî. În termeni mai puţin elevaţi, se ridică bebelina până ajunge cu mâinile în tavan, recitând această mantra: dâdâdâdâddîîîî! (adcică vezi-doamne eşti avion atunci).

Şi acum continuarea.

O ţineam în braţe azi, când a început să se zbată, să se dea pe spate, să-şi scoată pocioarele din strânsoarea mâinilor mele. Eu am făcut ochii cât cepele, aşa ceva chiar nu mai păţisem şi îmcercam să văd c-o enervează. Ea zicea, săraca: dâ-dâ-da-daaaa, dar cine să priceapă? Nu, nu eu.

Am văzut că, în loc să vrea să coboare, mă escalada sau, cel puţin, aşa încercau două picioare mici şi grase. O ajut şi se postează pe umerii mei, privind în zare cu gura larg deschisă şi curbată pâââână la urechi, spre disperarea spatelui din dotare. Am ţinut-o aşa până-mi trmurau mâinile, in câteva rânduri.

Când să plece tata cu Raluca, el şi-a dat seama ce vrea şi a purtat-o vreo 3 ture spre tavan. Şi uite-asa am scăpat eu de cea mai a naibii oră de fitness din ultimele câteva luni. Mă cam doare umărul stâng...