highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

marți, 14 martie 2017

Cel mai vechi cântec din lume

A fost o perioadă în care am aflat multe lucruri despre mine. Mi-am luat asupră-mi mai mult decât puteam duce. Am făcut ce au făcut femeile din generație în generație, m-am sublimat prin muncă. O muncă invizibilă, fără sens, fără identitate, o muncă pe care n-o puteam împărți cu nimeni și pe care nimeni nu voia să o împartă cu mine.

M-am însingurat, m-am canibalizat, m-am îîmbolnăvit cu orizonturi mici și cu gânduri negre și, ori de câte ori încercam să cresc, mă avântam ca să cad și mai tare. Și periodic strigam după un ajutor pe care nu știam să-l văd.

Și toate astea sub semnul normalului, al vieții sociale, al unui relativ succes. M-am trezit nu o dată vidă de energie, cu frica de a face cel mai mic gest și de a lua cea mai mic decizie. 


Sună melodramatic, nu? Dar ce mama mă-sii să facem, că periodic ajungem să ne simțim așa. Și știți ceva? E normal, perfect normal și legitim.

De cele mai multe nu ești depresivă, nici neputincioasă, ești pur și simplu obosită. Aseară, după o perioadă cu ploaie, răceli, muncă fără sens, m-am trezit urlând pe grupul mamelor care muncesc de-acasă că-mi vine să las totul și să fug: ele ce fac în momentele astea?

Ce surpriză să îmi citesc gândurile pe topicul ăla... scrise de alte mâini.

Concluzia este că stările astea paralizante vin mai ales de la: 

  • oboseală 
  • presiune
  • treaba neterminată, faptul că nu percepem rezultatul muncii noastre
  • boală şi dezechilibre alimentare
  • frica si iesirea din zona de confort - de exemplu imi dau seama ca eu am amânat la nesfârșit niște chestiuni financiare - tot din cauza oboselii - iar acum m-am speriat că nu fac față 
  • lipsa de (auto)apreciere
  • singurătatea - care este reală și dureroasă în cazul categoriei din care fac și eu parte acum. 


Cu ocazia asta, am scos - oh, câte am mai scos!!! Mi-am scos din cap tot ce simteam ca nu am terminat și am pus într-o listă pe care încă o completez. E un sfat primit mai demult și o temă pe care am primit-o, de care n-am avut bunăvoimnța să mă apuc decât când mi-a ajuns cuțitul la os. 







E incredibil câte lucruri se clarifică făcând o listă.


Am deschis un canal de comunicare cu sotul meu, care a fost la fel de obosit ca mine în perioada asta. I-am trimis lista, așa cum arăta ea la ora respectivă, fiindcă, vedeți voi, pe mine a ajuns să mă râcâie tare munca invizibilă. Am nevoie să găsesc o soluție ca ea să devină vizibilă și s-o luăm amândoi de coarne sau s-o externalizăm, la naiba, dar să nu mai fie doar problema mea.


 


Munca invizibilă nu este un moft. Acum mai bine de un secol majoritatea lumii trăia încă în case cu pământ pe jos, unde nu era nevoie să depui atâta efort inutil să pară decente. Unde existau case comparabile cu ale noastre, oamenii aveau servitori - și tot nu trăgeau de ei cum trage o femeie de ea cu rahaturuile astea în zilele noastre și în societatea noastră. Ajungi să-ți pierzi perspectiva din cauza unei mături și e al naibii de greu să fii și atreprenor și intendent în propria casă, ba în cazul meu și profesor și îngrijitor.

Nu în ultimul rând, cei și cele care nu lucrează de acasă fac un anumit soi de muncă, repetitivă sau nu, dar fără să fie musai întrerupți de un șters la fund sau de iminența unei ciorbe care dă în foc. La birou, de exemplu, discuți cu clienții, nu speli și wc-ul. Eu de ce trebuie s-o fac sau grija wc-ului de ce  trebuie să fie doar a mea? Doar fiindcă specia mea poartă pantaloni doar de o sută de ani? :))))

Mai multe despre munca invizibilă din gospodărie găsiți în acest articol: The Invisible Workload




Cum am încropit lista și mi-am făcut un plan de bătaie, a venit fiu-meu să îmi ceară să-i fac ”pizza cerc”. Și, cum prioritatea este copilul, am lăsat totul baltă și am început să frământ la aluat. A luat aproape două ore.


De-a lungul timpului, mi-am făcut o listă eclectică cu melodii care-mi plac. Întâmplarea face că am dat peste ceea ce se spune că ar fi cel mai vechi cântec din lume, cică are peste 10 000 de ani.





Și am început să scot... și să scot... și să plâng... și să urlu pe mut :))) și să frământ aluatul ăla buclucaș. 




Se strâng multe emoții și lucruri nerezolvate și toate astea ne fac să ne pierdem perspectiva. Ca să ieși din starea asta de paralizie te poți folosi de pașii mici. Și eu cunosc teoria pașilor mici și chiar o servesc celor aflate în butoi din când în când... Și culmea e că eu știu în general cum să mă descurc cu astea. Mă deranjează când imi pierd perspectiva aşa si parcă mi se întâmplă nesperat de des.


M-a făcut să mă simt bine iarna trecută o carte "The subtle art of not giving a fuck", am prins-o în feedul unei prietene și am tooot dat-o și pe asta mai departe. Bună gură de aer, pe cuvânt. Și nu e o carte de self help.


În sfârșit. teoria o stiu foarte bine. Am făcut si ceva terapie, am un blocaj ceva de mă tot întorc aici, dar cu timpul îi vin eu de hac.


Acum aș vrea să nu trageți concluzia (pripită) că soțul meu e un bibelou. E un părinte activ și dedicat, mult mai dedicat decât soții multor pietene de-ale mele. El totuși lipsește mai mult de acasă și încet-încet am devenit singura persoană calificată să pună lucruri la locul lor la noi în casă, Omul spală pe jos, ia lucrul care a ajuns într-un loc anapoda - un prosop, să zicem, apoi îl așază grijuliu la loc, exact unde era :)))

Sigur, e un exemplu la mișto, ideea e că am și eu nevoie să nu-mi mai zumzăie capul cu chestii de-astea gen ”ce trebuie cumpărat de mâncare” sau să aud ”dar nu mi-ai spus să...” dacă trăim doi adulți în casă, iar lista mea a fost un soi de ”uite câte chestii avem de făcut, hai să vedem dacă le putem da cumva gata”. E un fel de next level al rafinamentului și comuniunii la care 90% la sută din bărbații români nu vor ajunge vreodată decât dacă vor fi bătuți înainte cu frânghia udă.

Și știți ceva? Soțul meu nu mă ajută niciodată în casă. Avem un apartament pe numele amândurora cu doi copii pentru care am semnat amândoi și de care ne ocupăm împreună. Cam asta. Dar nu, nu mă ajută deloc în gospodărie. Nu suntem legați de cratițe niciunul din noi, dar mâncăm mâncare gătită în casă. De amândoi.


Și dacă tot am scris despre wahm, vedeți că pe 9 aprilie e un târg organizat de asociație la care merită să ajungeți. Găsiți o gramadă de idei de cadouri și evenimente intersante la care să participați și ZERO frustrate ca mine, ba găsiți multă veselie și energie. Detalii despre târg aici că nu văd cum se poate încorpora un eveniment de pe facebook. 

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu