highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

vineri, 3 august 2012

The Big Picture

Săptămâna alăptării agasează multă lume și pe bună dreptate, fiindcă aduce vorba despre copii. Copiii vor fi mereu un subiect ardent, unde fiecare are dreptate.


S-au vărsat multe cutii de biți pe subiect, s-a discutat din multe puncte de vedere... Alăptarea a fost ba feministă ba antifeministă, ba retrogradă ba ultimul răcnet în îngrijirea copiilor, ba limitatoare pentru mamă, ba dătătoare de libertăți nebănuite.

Nu vă vine să credeți, dar este chiar orgasmică. Sigur, e vorba de o catalogare ușor răutăcioasă, ironică, un pic superioară și scoasă de mine din context acum, emisă de mai multe persoane care se declară ușor obosite de subiect, dar eu subscriu la asta. Îți dă, mamă dragă, o stare de bine care nu e vecină cu orgasmul, ce-i drept, ci mai degrabă cu starea de după sau de după ce mănânci ceva dulce, combinată cu accentuarea stării de îndrăgosteală acută pe care o simte mama față de copil. Dacă ești bărbat și citești asta, amintește-ți ultima oară când ai fost îndrăgostit nebunește de o femeie și amplifică starea de câteva ori. Așa vei reuși să îți dai seama cum își percep multe femei copiii după ce nasc. Această senzație se perpetuează când se continuă alăptarea.

Sigur, cu timpul se egalizează stările, rămâne afecțiunea aceea liniară - și sunt o grămadă de factori care duc la egalizarea stărilor. Unul dintre ei ar fi că te lasă inima dacă te scalzi așa de mult în hormoni de-ăștia care îți schimbă radical pulsul.

Lăsând gluma la o parte, starea dată de schimbările hormonale post partum are și ea rolul ei: de a amplifica legatura dintre mamă și copil, care rol se diminuează cu timpul (legătura mamă-copil fiind deja stabilită).

Natura sau Dumnezeu consideră că femeia trebuie să mai capete ochi și pentru ce se petrece în jurul ei, doar mai are mamă, tată, socri, alți copii și, desigur, chiar și un bărbat.

Bărbatul sau aparenta neglijare a acestuia dacă alăptezi e o altă temă fierbinte după naștere. Nu știu de ce e așa convinsă lumea de chestia asta, când aceeași lume nici măcar nu a alăptat într-atât încât să poată evalua cum se schimbă relația de cuplu după naștere atunci când mama alăptează.

Între noi fie vorba, mi-aș dori ceva feedback-uri date de bărbați alăptători, altul decât al meu, despre cum și dacă s-au simțit neglijați de nevasta-mamă sau dați la o parte fiindcă n-au putut și ei să țină copilul la sân în timp ce acesta sugea lacom și mulțumit un biberon. Biberonul este văzut probabil de mulți ca fiind un apanaj neutru. Din păcate nu mă citesc bărbați, dar îi puteți ruga să vă transmită vouă răspunsul la această dilemă existențială.








Ce știu eu din experiența mea și a altor zeci de cupluri cu care am avut de-a face este că bărbații din familiile care optează să își alăpteze pruncii nu sunt dați la o parte ci se implică activ în îngrijirea și hrănirea copilului. Unii ajută mama să-l poziționeze, alții îi țin pe amândoi în brațe și îi asigură mamei tot confortul și dragostea pentru ca biata femeie să uite stresul și umilința din maternitate și să redevină aparția veselă de altă dată. Alții, în schimb, o întreabă dar ei ce mănâncă în seara asta chiar din a treia zi după naștere. Mi se pare mie că bună parte din categoria din urmă sfârșește ca tați de copii hrăniți cu formulă. Altă parte sfârșește prin a redeveni burlac, dar nu pentru multă vreme, fiindcă proaspătul burlac își găsește repede vreo naivă cu care să facă instrucție.

Adevărul e că o femeie care alăptează și se simte iubită se apucă singură de gătit destul de repede :D.


Adevărații tați se transformă și ei de-a lungul sarcinii. Aceste transformări îi fac mai înțelepți, mai puțin repeziți, mai iubitori, mai dornici de apartenență, favorizând bondingul cu micul lor copil.


Toți copiii știu că, dacă ating un cățel sau o mâță abia nascută, mama lor va respinge puiul abia-născut. Ce nu știe orice copil este că experimentând așa și-a asumat rolul unui Dumnezeu nemilos cu acel pui, condamnându-l la o moarte cruntă, pradă foamei, setei și pericolului de a fi sfâșiat de alte animale.

Numai în regnul omenesc ne credem mai șmecheri și interferăm în acest proces natural despărțind copiii de mamă imediat după naștere, interferând cu formarea legăturii dintre mamă și copilul său, lăsând apoi milioane de familii să sufere sub spectrul nemulțumirii, al durerii, al destrămării. Sună dramatic, dar există inclusiv studii care atestă că femeile cărora li s-a negat dreptul apropierii de propriul copil au, pe de o parte, mai multe șanse să ajungă la depresia post-partum, iar pe de alta atât mamele cât și copiii pierd câte ceva: mama internalizează moartea copilului, (sau aici) poate avea probleme în a simți afecțiunea față de puiul ei, în a-l îngriji. Multe mame de azi cu greu citesc semnalele copiilor - de foame, somn, teamă, oboseală, au probleme în a-și da seama ce înseamnă prea mult ori prea puțin, trebuie să vorbească cu cineva să poată gestiona conceptul de destul, de ”cât trebuie” pentru copiiii lor.

Copiii își pierd reflexul de supt cu atât mai mult cu cât sunt mai târziu aduși la pieptul mamei - și ce chin înseamnă asta pentru alăptare! Să povestească mamele care au fost nevoite să se mulgă ore în șir, să folosească mameloane de silicon pentru a-și ademeni copiii înapoi la sân, cele care se tem mereu că nu dau destul lapte pentru bebelușii lor,

Copiii noștri nu mai mor, de-i drept, de foame. Suntem o specie care a urcat deasupra instinctelor, așa că am inventat un surogat de hrană pentru copiii rămași singuri pe lume care a ajuns să fie folosit și pentru a compensa consecința ruperii mamei de copil la naștere - privarea de lapte matern.


Nașterile traumatice, separarea mamelor de copii sunt o piedică în a ajunge să te bucuri de maternitate.

Maternitatea nu este ușoară. Din momentul zero ai nevoie de multă energie să poți merge mai departe, așa că avem impregnat un mecanism de fail-safe, un echilibru hormonal care începe să se formeze înainte de naștere, se transformă în timpul acesteia ca să ne ajute să supraviețuim celei mai dramatice transformări din viața noastră de până atunci la nivel fizic și ne ajută apoi să ne acceptăm condiția cea nouă, în așa fel încât fătul, acum devenit copil, să aibă cât mai multe șanse de supraviețuire într-o lume aspră.

Ni s-a format un mecanism care ne alină și ne liniștește, ne anesteziază și ne înveselește. ne egalizează stările de spirit (are efect antidepresiv) ne creează dependență față de copil imprimând dragostea oarbă, practic face totul pentru ca micul produs de concepție, de multe ori produsul altui fel de extaz, destul de înrudit de acesta despre care scriu acum, dar totuși altfel, să aibă cele mai multe șanse să supraviețuiască.



Sigur că există femei care nasc singure într-o hrubă și apoi își gâtuie copiii - în orice specie există rebuturi. Cu siguranță mecanismul de fail-safe a fost blocat de ceva în aceste cazuri triste. De ce anume? Poate de o traumă mai veche sau mai nouă, nu pot ști. Presiunea socială poate fi ea însăși traumatizantă: poate că o femeie e îngrozită și-și spune: am un copil și nu-s măritată, nu sunt capabilă să fac față schimbării. O femeie care ajunge să facă așa ceva e ca o mașină stricată dar nu este norma. Majoritatea femeilor suntem dornice să facem ce credem că este mai bine pentru bunăstarea copiilor noștri. Eu consider asemenea cazuri extraordinare și le-am adus în discuție doar ca să evit argumente care le includ pentru a demonstra că nu am dreptate. Prefer oricând alte argumente :)





În spitalele noastre și într-ale altora nu se ține cont de mecanismele acestea simple de acordare mamă-copil. Binele are altă fațetă. Ni se spune că născând în sistem suntem ferite de moarte. Au scos statistici peste statistici, interpretări peste intepretări, numai ca să justifice măcelăririle unui sistem care a mers în mod clar, în opinia mea, mult prea departe sub steagul bunelor intenții.

Este nevoie de demedicalizarea nașterii. Este nevoie să lăsăm deoparte frica, fiindcă frica este de fapt cea care ne omoară mamele și copiii din aceste statistici. Cazurile patologice cu siguranță există, însă se pot anticipa din timp. Acele surprize de care geme toată lumea care argumentează contra nașterii naturale, văzute cumva ca o utopie, o imposibilitate practică, o chestie care nu ni se poate întâmpla nouă, ci doar altora, sunt și ele consecința fricii. Frica ne este impregnată genetic pentru a ne ajuta să supraviețuim întregi psihic și fizic în situații limită, NU pentru a ne submina semenele în momentele cele mai vulnerabile. Mă îndoiesc că am evoluat atâtea milioane de ani ca să dezvoltăm complexul drobului de sare. Avem nevoie de o bătaie pe umăr.

De când am născut sunt arătată de mulți cu degetul pentru inconștiența mea de a nu mă supune majorității.Am auzit azi că, deși nu sunt de acord cu mine, unii nu mi-au contestat decizia fiindcă ei respectă orice decizie. Ce scapă unei asemenea interpretări este că eu nu am acționat în acest fel pentru acceptare sau pentru alte valori conexe, ci tot din frică. Frica de a-mi aduce copilul pe lume într-un loc ca ăsta. Iar nașterea lotus, conservarea placentei, care unora le displace, a fost consecința nașterii liniștite, finalul viziunii descrise mai sus. Numai cineva care a trecut prin asta poate înțelege adevărata valoare a gestului meu față de acest copil.


Copilul meu s-a născut liniștit și a fost ascultat din primul moment. Atât eu cât și tatăl lui am simțit că-i aparținem, că suntem acolo să-l slujim, să fim mâinile, picioarele și ochii lui atâta vreme cât are nevoie de noi. Toate astea fără să ne simțim negați, chinuiți sau călcați în picioare, fiindcă omulețul nostru are un bun-simț extraordinar, are la rândul lui un adânc respect pentru ființa noastră, lăsându-ne să continuăm să existăm ca entități diferite. Practic, senzația mea în toată povestea asta este că el și-a făcut loc în lumea nastră, noi ne-am dat puțin mai încolo și am ajuns să ne completăm reciproc. Sigur că se simte părăsit când nu mă găsește lângă el, dar și pe mine mă doare sufletul numai la gândul depărțirii de el. NU e deocamdată timpul pentru asta. Știu că va veni și timpul sepăarării. Nevoia asta fizică de a fi aproape de el se va estompa, atât eu cât și el vom accepta ruperea asta foarte ușor. Dar momentan nu ne dorim asta niciunul.

Aș fi avut puterea să mă rup de el dacă mi-o cereau circumstanțele, însă am aranjat circumstanțele așa încât să nu fie cazul. S-ar fi putut întâmpla ceva disruptiv, asupra căruia să nu fi avut controlul.

Hai să zicem că am fost o norocoasă. Oamenii se adaptează însă extrem de bine, nu există situații standard și acest natural-ideal descris de mine este cam ca formula gazului ideal. În realitate are atâtea variații câți indivizi sunt pe lume.

Ar fi o prostie și o mitocănie cumplită din partea mea să spun că o mamă care nu a născut lotus sau natural, nemedicalizat, sau una care nu a alăptat vreodată nu-și iubește copilul și nu e în stare să îl protejeze. Fiecare om găsește resurse în el să meargă la capătul drumului. Am încercat însă să creez o panoramă a ceea ce mie una mi se pare mecanismul cu care ne naștem - acel mers fluid al lucrurilor, care din păcate nu mai este posibil în zilele noastre, în lumea noastră, decât cu mare greu. Pentru că azi încă e săptămâna alăptării, sub lozinca ”înțelegem trecutul, plănuim viitorul”, eveniment care militează pentru instituirea unor condiții mai prietenoase în maternități, pentru ca întâlnirea cu copiii noștri să fie...



vă rog să meditați la ce ar putea face fiecare pentru mamele ce urmează să nască de acum înainte. Și haideți să luăm atitudine în loc să lamentăm melodramatic fie limitările societății în care trăim, fie alăptarea în sine ca proces idealizat, prea greu de pus în practică.

4 comments :

  1. "Numai cineva care a trecut prin asta poate înțelege adevărata valoare a gestului meu față de acest copil." - nu, nu-i asa, mai sunt si aia care au ramas cu restanta :) Va pup, m-am gandit mult la voi zilele astea

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mamaaaa, am citit povesta nasterii lui Gabriel. Ce i-o costa doamne sa fie oameni? Te imbratisez, mamico!

      Ștergere
    2. da, uitasem sa-ti multumesc pt "trafic". Adevarul e ca eu am si luat lucrurile prea in lejer, pt ca la Cris, cu exceptia "drei" si a unei asistente care vorbea numai in organe (deh, de specialitate sa fie!), personalul a fost chiar ok... Si NU e chestie de perceptie. Dar cine stie, asa mi-a fost bafta atunci ca sa raman cu impresii pzoitive de la nastere :)) Acu oricum nu-mi mai schimba ei impresiile, oricum s-ar purta. Pana data viitoare, oricum, sper sa apara si la noi moase...

      La voi m-am gandit inca din travaliu, ma gandeam la reactia Andei, similara cumva cu a lui Cris... numai ca eu n-am avu curaj sa-l trimit de acasa, nu atunci, in contextul ala. Asta e :)

      Ștergere
    3. Ilinca, la noi ANda a plecat la grădiniță căăsta era programul ei. Și văzând călucrurile nu se aranjează până la ora la care urma să ajungă ea înapoi, l-am rugat pe fratele meu să o ia și să o distreze puțin. La 9 deja se pregătea să intre în rutina de somn. Ulterior s-a dus soțul meu dimineața, a luat-o de acolo și a dus-o tot la grădiniță, iar seara a venit acasă. Eu nu reușeam să merg prea bine atunci și am simțit căe mai bine ca ea să își urmeze rutina zilnică. AM fost puțin egoist dar și să fi stat lângă mine sși să nu pot vedea de ea nu știu cât de bine îi făcea... cam asta e povestea.

      Ștergere