De ce-or fi simțind copiii nevoia să se joace cu niște părinți acriți, obosiți, uneori urâțiți de nesomn, griji, beții petrecute cu ani în urmă și mai ştiu eu ce alți factori de mediu interior și exterior?


De ce Zuzulina mea s-ar juca non-stop cu mine și de ce-l strigă pe taică-său când se dă în cel mai înalt tobogan în loc să se dea mare în fața celorlați copii, să le arunce lor mingea în cap și nu mie, să le dea lor jucării în mână și nu mie exact când o jucărie e ultimul lucru de care am nevoie în momentul respectiv? De ce părinții sunt the ultimate shit  când vine vorba de joacă?

Ia să lăsăm noi blogul mediocru în pace și lucrul la fel și să plcecăm paaaaa!