highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

luni, 19 iulie 2010

De ce plângi, puiule?

Pe Claudia o cunosc virtual de vreo doi ani şi ceva şi mi-a plăcut dintotdeauna modul în care tratează chestiuni legate de dezvoltarea copilului. Articolul ăsta explică farte fain ce se întâmplă şi cu Z a mea în deplasare şi ar trebui ca mulţi părinţi care îşi bruschează sau pocnesc odraslele să se simtă traşi puţin de mânecă spre lectura lui.

Cred că eu mai am de lucru la educarea răbdării. Nu am rezistat niciodată extraordinar la oboseală iar plânsul fetei mă dezarmează uneori până la a-mi pierde cumpătul. Nu să mă enervez pe ea că uite ce-mi face, mai degrabă e frustrarea mea că nu pot reacţiona mereu cum îmi doresc şi cum aşa de bine ştie s-o spună teoria mea. Sau, când era bebeluş, era chestiunea aia determinată hormonal care-mi aducea lacrimi în ochi când scâncea ea de foame sau din te miri ce în primele zile şi care mie nu cred că mi-a trecut cu totul.

Ce-am păţit ieri :) Am ieşit pe la 12 din casă, după distracţie în casă cu masa, un duş la comun, stropit peste tot, chiuit. L-am luat şi pe tata împreună cu Raluca pentru că aveam de dus un troller la autogară pentru consortul meu care pleacă în deplasare câteva zile (aviz amatorilor :D:D; asta e ca să te enerveze, drept pedeapsă că n-ai venit să ne vezi, aşa că va trece aproape o lună fără să ştii cum mirosim).

Iniţial voiam să mă duc singură după băiţă, era vorba de 15 minute de separare. Acum, cine are copii mici îşi imaginează cum ea a simţit că plec şi oriujnde mergemam era în spatele meu, un bo cu ochi şi botic şi picioare desculţe lipăind. Asta m-a făcut să aleg  să înfrunt căldura ucigătoare împreună cu ea, dar în ultima vreme protestează la început când o urc în sling deci era bine să iau tricicleta. M-am agitat puţin când Ralu a început cu şlagărul ei: eu prima pe tricicletă!!! Nu am nimic împotrivă, evident, dar Anda era deja călare pe ea când a auzit că plecăm şi cam aşa face mereu. Data trecută când s-a suit Ralu călare pe monstru înainte de a junge la o destinaţie fixată în prealabil ne-am învârtit în cerc aproape o ora. Acum era şi cald şi nu aveam timp. Mama a sărit cu ideea salvatoare a rolelor (eu n-am mai zis de ele că am văzut că tata nu are mereu chef să iasă cu ea pe role).

La dus era soare peste totş deja la autogară Anda dădea semne de nerabdare, exact aşa cum face la zpăuşeală. Colac peste pupăză, pe pupăza mare o dureau picioarele şi am mers de la umbra clădirii care aducea un grad în minus, la umbra încinsă de la o terasă la cîţiva paşi depărtare. La întoarcerew am mers pe altă stradă şi am găşit şi puţină umbră dar... era cam târziu. În apropierea blocului nostru fetiţa era deja nemulţumită, mârâia, nu-mi arăta ce vrea: nu vreau să stau, nu vreau nici pe jos nici la tine în braţe. Acum mă gândesc că poate nu voia spre casă. Să-şi amintească ea drumul spre locul de joacă la care le dusesem vineri seara pe amandouă împreună cu mama? Poate câte puţn din fiecare, dar atunci pe monent nu mi-am dat seama. Şi chiar de aş fi realizat că vrea acolo, tot nu aş fi mers, că era deja totul inundat de soare iar plăcile alea de rumeguş întărit te topeau.

Cum am intrat pe scară a început să răcnească. Nu a reuşit nimeni s-o domolească. Mama începuse să-mi dea sfaturi, lucru care mi s-a părut puţin cam ofensiv că i-am arătat că nu este ceva greşit din ce fac eu care o enervează pe nepoată-sa, ci asta e. În sfârşit, a stat tata cu ea, eu am mers şi i-am dat drumul la Tom şi Jerry. Apoi m-am gândit că i-ar plăcea să aleagă nişte granule de teething tablets (şi poate o si liniştesc puţin, speram eu, măcar prin gestul familiar la care făceam apel; e moartă după bombonici). I-am turnat 3 în capac şi ea a dat peste mână de mi-au yburat toate care-n cotro. Ştiind prin ce trec eu să fac rost de ele, am avut aşa un impuls s-o pocnesc peste ochi. Le-am adunat (normal că nu i-am făcut nimic dar am strâns din dinţi). Le-a vrut aşa din pumnul meu şi n-am mai comentat că na sunt de pe jos, etc etc. În fond, la câte lucruri bagă ea în gura chiar nu ştiu dacă mai contează alea trei granule de zahăr..

Greu, greu i-a trecut, mama i-a cântat, apoi a încercat să-mi explice cum vede ea lucrurile, eu i-am tăiat-o, Anda s-a enervat văzându-ma pe mine cu capsa pusă, apoi iar i-a cântat... apoi am luat-o în braţe, am văzut desene, am pictat câteva foi cu pixul şi o palmă de bebe şi am fpcut o videoconferinţă cu tati.

Ce nu înţelege mama este că eu am venit la ei să caut o schimbare, o gură de aer. Cumva, nu am parte de asta, copilul tot pe mine este focusat pentru că percepe schimbarea de mediu şi, chiar daca schimbarea e prietenoasă per ansamblu, vrea să împărtăşească totul cu mine. Ar vrea să ne jucăm ca bebeluşii, mă ia de mână şi mă duce prin toate camerel în insecţie de câte ori încerc să ma aşez la masă să iau o gură de ceva sau să schimb două vorbe. În mare îmi face plăcere dar nu văd pauza mult visată. Nu văd cum îmi odihnesc creierul să pot mergemai depare. Şi, cum spuneam, uneori la oboseală îmi pierd cumpătul. Şi mama are impresia acum eu de fel reacţionez aşa. Că Anda mă simte agitată şi intrăm într-un cerc vicios. Mie nu mi se pare că fac aşa. Cel puţin între noi două rar mă pierd cu firea. Ce să fac, trebuie să mă adaptez din mers. Lucrurile vor fi din ce în ce mai personalitate. Omuleţuul meu are şi nevoi sufleteşti şi astea sunt aşa de greu de ghicit uneori, mai ales că, aşa cum văzusem mai demult la Ralucăi, uneori se exprimă de-a dreptul metaforic. Dar cred că la 4 ani uiţi cum era la 2.

Huhuuuu şi să mă ţin bine, că măcar aştia au rememorat de curând viaşa de copil mic dar în august mă destrăbălez în partea cealaltă a familiei, la conac şi să văd surpriză pe faţa "mamelor" când vor face cunoţtinţă cu unul din puseurile astea nervi :)). Uraţi-mi nervi de oţel. Cred că printez cartea  Anei Savin. Sau, de ce nu, o cumpăr. Atâta lucru pot face şi eu că pare să le spună tare bine. :) Numai că... ştiţi cum zic ăştia bătrâni că eh, în carte zice multe dar...

PS: azi am găsit o parte din problemă: ii dau masele din nou (plus somn plus căldură). Şi am evoluat, o dăm pe tăvleală. Ce să facem, încă nu ştie să renunţe la jucării (aka balansoar) în favoarea altor copii. Faptul că am dus-o la altul nu a ajutat prea mult, noroc cu nişte leagăne duble, ghinion că erau în soare. Alt ghinion că mi-a adormit acolo cu slingul pe cap în chip de umbrelă şi a simţit când am luat-o. Dar ne-am liniştit cu muuuuultă dragoste şi un început de nervi de-ai mei în primele momente. Dar am înghişit în sec şi am scos iubirea la înaintare. Hai că încet încet mă obişnuiesc, reuşesc să-i fac faţă. A, şi spre disperarea ei, chiar m-a apucat râsul văzând-o cum caută ea să se îndindă pe asfalt (deşi jur că nu i-am dat lecţii de tăvăleală... cred că au un instinct al tăvălelii copchiii ăştia).

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu