highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

marți, 1 iunie 2010

Pentru ca suntem un cuplu romantic...

... am uitat amandoi ca pe 25 mai s-a intamplat minunea care a durat pana acum si speram sa ne mai tina o viata: am devenit un cuplu. Drept este ca eram mult mai pasionali si mai fara griji "pe vremuri" da', noah, copiii cresc. Asteptam o a doua tinerete sa ne facem de cap. Momentan ne multumim cu grijile si noptile nedormite (partea a doua e mai mult a mea). Ne-am adus aminte de aniverssare abia la nunta de sambata, cand ne lafaiam in lounge-ul ala - unul din foarte putinele momente in doi din ultima vreme.


... eu sunt o nevasta ciufuta care foloseste numa tonul ciufut si rastit pentru adresarea. Daca-mi cer scuze nu rezolv mare lucru, sunt destul de sgura ca se va repeta desi nu-mi doresc deloc sa reactionez asa.

.... am inceput sa adormim in camere separate, fiecare cu filmul lui pe care-l vede cam jumatate de ora. Oare ce urmeaza?

... ne intelegem mult ma bine ziua la telefon si pe messenger decat seara cand formam un trio foarte putin vesel, ca sa parafrazez totusi o expresie care-mi bantuie amintirile. Eu dau vina pe oboseala care se acumuleaza peste zi, pe faptul ca am nevoie de o pauza de la fi bona si de un timp doar pentru mine pe care nu-l am pentru ca atunci cand nu sunt pentru Zuzulina lucrez intru binele familionului. Cel putin asa am impresia. Timpul petrecut intru placerea zacutului fara noima apare aleator si este petrecut in teama continua ca se va termina ute-acusi. Pana chiar se termina intr-un alaptat de urgenta, de exemplu. El probabil are impresia ca i se cuvine acelasi timp, ca el la serviciu munceste, nu sta degeaba. Eu stiu din experienta propie ca munca de la serviciu, indiferent de presiunile care se fac asupra ta, de deadline-uri, de amenintari, de chestii mai obscene si alte inconveniente, ei bine, chiar si asa, e floare la ureche fata de ceea ce fac eu. De ce?

    • la serviciu iti iei pauze de cate ori chef (si daca stii ca nu se poate, te duci la baie, te duci sa bei apa, fugi la tgara, lista continua). 

    • la serviciu te duci la baie de cate ori chef... fara insotitori.

    • la serviciu it poti permite sa te uiti pe pereti sai sa nu fii atent 110% in timp. Cu un copil mic, o clipa de neatentie poate insemna o tragedie sau, ma rog, plansete si nemultumiri in cel mai bun caz. Esti atent(a) sa nu se inece, sa nu cada, sa se joace, sa nu se plictiseasca, sa doarma, sa manance, sa bea, sa suga, sa nu-i fie cald, sa nu-i fie frig.... chiar si cand nu esti atent la nimic esti atent la copil cu macar 20% din atentia de care dispui. Esti in priza. Dupa un ajumate de stat in priza devii ciufut mai ales seara cand faci un total sa vezi ca n-ai facut decat 30% din ce-ti propusesei pe ziua respectiva. 

    • Daca trebuie/vrei sa te apuci de facut ceva la serviciu, iti poti stabili timingul si prioritatile si poti face abstactie de alti factori care te pot distrage. Cand esti cu un copil mic, trebuie sa te opresti intotdeauna din ceea ce faci, apoi sa te aduni sa reiei activitatea dupa ce condition Zero dispare. In acest fel, o banala activitate precum stransul mesei dureza 15 minute in 3 acte si se intercaleaza cu spalatul unui vas si o masa de-a copilului. Apoi constati ca nu-ti aduci aminte de ce te-ai dus pana in bucatarie, drept urmare te intorci in dormitor, unde simti ca te inteapa niste frimituri asa ca iei aspiratorul dar ala micu se agata de el, asa ca decizi ca iei matura si farasul. Appuci sa dai de doua ori, praslea cere sa te ajute. Ii dai matura si te duci sa arunci ce-ai strans in alea doua miscari dar praslea plange ca nu i-ai dat farasul la timp, ceea ce-l frustreaza enorm si intrucat nu stie sa-si verbalizeze nemultumirile, le plange, maraie sau urla (in functie de starea de foame sau nesomn in care se afla in momentul respectiv). Drept urmare, iti ceri scuze de trei ori, pupi botul ala stramb de alte doua, si un ochi plans de 5 ori, iei botzul in brate, ii dai farasul cu cele 3 frmituri pe care copilul le rastoarna instant pe podea pentru ca el e un mic explorator analizand cu ce se mananca forta gravitationala. 

Cand vine seara, astepti ca pe painea calda pe ala cu care iti imparti si tu frustrarile si care, in loc sa spuna buna seara cu toata gura si sa-si pupe progenitura, se repede la primul calculator sa faca nu stiu ce chestie importanta in jocul ala online pe care-l tot freaca, sau, ma rog, alte chestii proprii si personale. Si cand vezi cum trece timpul, cum copilul nu mai vrea la el ca se plictiseste oricum (tatii nu au atentie distributiva) si, oricum, copiii asteapta sa vorbesti mult cu ei, sa iti verbalizezi actiunile, sa iti explici fiecare miscare, sa-i pupi si sa-i imbratisezi de douazeci de ori dar FARA a avea imrpesia ca sunt o gluga de coceni mutata dintr-un loc intr-altul, deci fara ca persoana care ii dragaleste sa fie invaziva ci sa emita in prealabil anumite semnale (trebuie sa urmaresti miscurelul ca sa te prinzi care anume sunt semnalele) , plus ca trebuie sa te barbieresti cand vrei sa-ti pupi progenitura fara proteste (:D)... Ei bine cumva eu reusesc sa vad numai partea asta (desi nu se intampla tot timpul si nu tine nici la fel de mult de fiecare data, de ce sa fiu rea. Si cumva ma umplu pana dau pe dinafara de lipsa de chef de viata si-mi spun ca daca as fi singura macar as sti ca nu-mi iubeste nimen copilul. Dar asa, cand stiu ca de fapt la modul intetional acest copil e ultra, mega si ras-iubit, iar simt cum ma apuca toate pandaliile. Pentru ca dragistea se dovedeste prin fapte si se dovedeste continuu.

Mi-ar placea sa vad mai multa initiativa fara sa ma "plang" eu l modul drect (nu asa, ah, ma doare spatele de la atata tnut copilul in brate, zic eu cu copilul in brate si primesc drept raspuns un spate indoit la calculator; stiuc a de fapt ar fi mult mai simplu sa zic tine copilul urmatoarele 2 ore fara sa vi la mine ca nu vreaus a va vad pe nici unul... dar imi doresc putina empatie; bine, bine, multa, vreau sa mi se planga de mila, sa mi se ridice o statuie, vreau un masaj la spate si naiba mai stie ce ca eu am uitat lista).

Nu-mi place sa spun cuiva ce sa faca, consider a da ordine un afront personal, iar a ruga mereu, pe zeci de mii de tonuri diferte, pe cineva sa faca zilnic acelasi lucru care trebuie oricum facut mi se pare deanjant si mi se pre ca umilesc inteligenta interlocutorului repetamdu-ma. Eu nu suport sa mi se spuna de doua ori acelasi lucru. Am descoperit insa ca specia masculina, la nivelul "universal", cand vine vorba de responsabilitati casnice si puericulturale, prefera sa i se dea directive amanuntite, gasind tot felul de pretexte idioate precum "pai daca nu-mi spui cum sa fac te enervezi ca am facut altfel". Nu stiu, cartile despre cum sa-ti cresti copiii, eventualele forumuri mai mult sau putin idiotzele la care participa parinti stresati, nedumeriti, insingurti, plictisiti... sunt la indemana oricui. Mie nu mi-a dat nimeni diploma magna cum laudae ca stiu sa cresc un copil sau ca-l spal bine la cur cu mana stanga.

Hai ca am inceput cu una si termin cu alta. Nu vreau sa se inteleaga ca nu am parte de ajutor, ca traiesc langa un monstru de insesibilitate sau alte asemenea. Mi-aduc insa aminte ca atunci cand nu traiesti tu o anumita situatie, 1000 de vorbe nu ti-o pot explica asa cum trebuie, asa cums e simte de fapt pe propria piele. Tin minte ca, dupa un weekend solicitant langa copil, in care literalmente amandoi ne-am pus creierii pe moate icnercand sa-i dam de capat si sa mai facem si ceva activitati casnice necesare pe langa asta, am avut parte de mult mai multa intelegere. Dar reluarea ciclului cotidian sterge aceste amintiri destul de repede. Dar pana la urma e bib\ne ca sunt. Norocul membrului care nu sta cu copilul tot timpul este ca scapa de o anumta rutina zilnica, uita cum e sa se puna mereu pe planul 2 sau 3 s isi pastreaza negritatea psihica nelterata. Pentru nefericituil celalalt, aceasta integrittate varaza procentual; e drept c tine de multe aspecte, pana la urma a creste un copil e o arta, o placere so activitate care, esi uneori te submineaza, per ansablu te incarca cu energie pozitiva, aka speranta si optimism si te invata renuntarea de sine uneori mai ceva ca o asceza. Eu sunt o fire cam egocentrica si cred ca ajunge sa ma doara uneori ca nu percep acelasi grd de renuntare d sine si la celalalt. M refer la lucrurile marunte, la lea pe care le faci fara sa gandesti, care-ti intraa cumva in reflex, la fleacuri. La alea 10 minute amarate care erau doar pentru tine.

Pe de alta parte, nici nu pot condamna pe de-a-ntregul pe cineva ca nu deprinde la fel ca mine arta renuntarii. Nici eu nu am facut-o perfect. Ne gasim fericirea in diversitate si vreau sa vad care e calea lui. Si cand o disting ma umplu de fericire. Stiu ca am alaturi un om, un  tata pentru copiii mei si sprijinul de care aveam nevoie. Exemplele de mai sus sunt reale, s-au intamplat de mai multe sau mai putine ori si cred ca se vor intampla in continuare, dar nu constituie tot materialul din care se alcatuiieste viat noastra de acum. Mai degraba sunt niste stari pasagere, niste norisori cre pot degenera sau nu intr-o furtuna. Pana la urma suntem oameni nu masini si invatam din mers cum sa ne traim viata. Imi doresc sa avem forta, demnitatea, respectul reciproc si dragostea care sa ne aduca optimismul si starea de bine de care avem atata nevoie, pentru ca suntem abia la inceput, in toate, si doar de noi depinde cum vor merge lucrurile. Suturi in fund din afara sunt inevitabile pana la urma.

2 comments :

  1. Mi-a placut tare mult postarea asta... pentru ca spune multe lucruri adevarate.
    E, cateodata, foarte greu s-o scoti la capat cand ai copil mic.

    Imi vine sa-ti sugerez chestii pe care sunt sigura ca le stii: din seria "faceti lucruri impreuna" "lasa-i copilul o zi-doua sa-nvete sa se descurce / sa vada si el cum e".

    Doar ca in acelasi timp in vine-n minte si zicala ca iarba e mereu mai verde de partea cealalta a gardului...
    (n-am, de fapt, o solutie :( )

    RăspundețiȘtergere
  2. Vai cat este de adevarat ce spui tu cu dincolo de gard... As adauga ca dincolo de gard e intotdeauna mai mult loc.

    Dar disperarea mea o tot ia la galop chiar si dupa ce-am constientizat problema si o sa ma ajut singura. Si asta pentru ca are o dimensiune concreta: am un deadline de care am aflat in seara cand am venit de la nunta si planuisem sa ma apuc ieri de lucru. Cu greva la metrou in brate, al meu a venit acasa pe la 9 jumate si, desi il anuntasem ca va sta el cu fata, mi-a lasat-o mie pe cap, asteptand probabil sa vina ea la el. Eu ma uitam la un serial. Pur si simplu nu ma pot apuca sa elucubrez intr-un domeniui in care nu am studii cu Anda langa mine, ma inhiba, sa ca ma uitam la filmul ala asteptand sa ia dansul odrasla. El o lua, o schimba (nu i-a facut baie si nu i-a dat nimic sa manance ca nu i-am spus) pe urma copilul venea la mine sa-mi dea paine,s a ma traga la joaca sau sa stea in brate. Si uite-asa a trecut seara si disperarea ema a ajuns la niste cote i ncredibile. M-am deprimat si n-am mai facut nimic. :)) Doar am urlat la amandoi inainte de culcare ca-i urasc pe amandoi. Si pun pariu ca in ochii lui sunt o isterica de neinteles.

    Eh, asta-i viata, eu mai vreau vreo sase ore zilnic sa pot sa-mi vad si de treburile astea cand doarme Anda.

    Stau sa ma gandesc cum s-o pacalesc sa ma apuc totusi de trweaba dar deja imi ia mainile de pe tastatura; eu sunt cea mai buna jucarie :))) Ma las pagubasa. Cica vrea tzitzi; pune gura si fuge, deci e clar ca ma vrea pentru ea.

    RăspundețiȘtergere