Ah, copiii. Aici toți știm cel mai bine. Nu se spune mereu consolatoro-măgulitor ”ești cea mai bună mamă pentru copiii tăi?” Iar asta ne transforma în niște Demiurge atoatemodelatoare, care nu pot greși și cărora nimeni nu le poate contesta vreo abordare fiindcă ele ȘTIU. Și da, de multe ori știu. 

Dar cât știu și cât transmit automatisme? Eu m-am speriat de mine însămi și am descoperit că mi-e foarte greu să scap de automatisme atunci când sunt presată de diverse lucruri sau situații. Tot ce am învățat din experiență sau de la alții se duce naibii în acele momente. Iar când o văd pe fetița mea folosind același ton mă trec toți fiorii groazei și-mi dau seama că deja un obicei tâmpit se duce mai departe. Încă nu mi-e clar ce i-am făcut băiețelului, dar deja nu mai e același om blând, calm și senin care era...

Automatismele astea, să nu exagerăm, sunt lucruri bune, nu putem învăța chiar totul de la zero. Unele lucruri esențiale pentru viața noastră de grup, familie, se imprimă la cald, fără să ne aștepte consimțământul conștient. Ne ajută să evoluăm și servesc la preluarea unor modele de comportament din tată în fiu. Dar aceleași modele pot fi și pervertite de secole de întunecime morală, spirituală, intelectuală. Nu tot ce vine de la strămoși se mai potrivește azi. [Nu vă luați de alăptare, și practicile conexe, totuși, vă rog :))) ].

Vedeți de exemplu acest anunț despre căsătorie din anii 900 toamna.


Cât de schimbate sunt reperele, nu-i așa? Iar unele sunt absolut nedrepte, nu doar pentru femei! Dincolo de ce se știe deja despre viața femeii în epocă, cred că nu mulți știați că nici bărbaților nu le era permis să se însoare liber dacă făceau sau au făcut parte din diverse aparate de stat sau dacă erau din rândul clericilor. Nu numai că erau condiționați de o sumă minimă câștigată anual, dar li se cerea o anumită conduită, cadrele militare trebuia să primească dispensă să se poată căsători și erau condiționați să aleagă un anumit tip de soții. Acestea trebuia să fie validate ca virtuoase de membri marcanți ai comunității (inclusiv privite sub fuste). Pentru curioși, am găsit un articol interesant aici.

Ce vreau sa spun este că... așa cum am renuțat să perpetuăm asemenea inepții și încălcări ale libertății individului, tot așa putem renunța la unele comportamente redundante care fac rău pe termen lung. De multe ori nu mai putem acționa instinctual. Fie noi înșine venim din familii în care anumite abordări sănătoase s-au modificat sua pierdut, fie ducem un alt bagaj care ne împiedică să reacțuionăm normal față de copii.

Este de multe ori cazul să ne regândim abordarea și ceea ce tolerăm și altora când vine vorba de multe, inclusiv de copii.

Ideea că un copil poate fi dotat cu un anumit grad de independență, de exemplu, s-a pierdut de mult printre părinții de azi. Și nu degeaba, pare că nivelul pericolelor imediate a crescut teribil de mult. Dar oare e doar asta la mijloc? Pericole au existat dintotdeauna și totuși pe vremea Mariei Montessori un copil mic știa să se lege la șireturi și să mânuiască un cuțit ascuțit în aceeași măsură. Și totuși - din nou - de ce ai noștri sunt angoasați, sunt măcinați de sindromuri de separare și nu se mai pot descurca sa cumpere o pâine de la colț la 7-8 ani? 

Mulți părinți sunt deja obosiți când aud de specialiști în parenting. În mediul nostru online părintesc am văzut nu de puține ori ideea de conferințe de parenting ridiculizate.

Este de înțeles, informațiile contradictorii abundă iar noi, cei care dăm piept zi de zi cu rigorile vieții de părinte, ajungem ba să ne simțim neștiutori, ba, mai rău, vinovați pentru că la noi nu se aplică regula fericirii supreme. Mulți cred că banii plătiți să meargă la așa ceva nu se justifică, fiindcă nimeni nu a inventat roata în domeniu.

Așa și este. Dar știți ce? Valorile autentice din domeniu chiar subliniază asta. Asemenea conferințe te pot ajuta cel mult să-ți validezi niște convingeri sau să îți faci ordine în gânduri. Nu vin să-ți facă copilul să nu mai plângă, nici să ți-l adoarmă noaptea. Nu aduc nicio schimbare miraculoasă. Și totuși, dupa unele din ele rămâi cu ceva plantat în cerebel. Ceva care face o mică modificare în comportamentul sau în așteptările noastre. Sigur că, neîntreținute, aceste semințe (ieftină metaforă, dar alta n-am acum, urlă copiii și i-am acoperit cu Nick Cave) se vor usca. Dar în fond nu avem de ce să nu căutam persoane și locuri compatibile cu valorile noastre și să ne deschidem în fața altor oportunități de gen.

Părinți de băieți (dar și de fete), dacă vreți să nu mai citiți articole precum asta  sau asta când copiii voştri vor fi adulţ, căutați să ajungeți la Michael Thompson în Cluj peste două săptămâni. Sau măcar căutați o carte de-a lui. Chiar are ceva de spus despre cum funcționează marele necunoscut care este mintea de băiat. Toți ne dorim să avem copii comunicativi, sinceri, hotărâți, drepți, capabili de a fi fericiți. Dacă le transmitem tiparele noastre defecte de relaționare, comportament și învățare, șansa lor de a fi cu adevărat împliniți descrește dramatic. Și este păcat.