highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

miercuri, 6 martie 2013

Unde nici cu gândul nu gândeai

Există la începutul vieții unui om mai multe etape importante care determină evoluția individului de mai târziu. Nimic nu se întâmplă fără rost, iar în primele luni mama și copilul sunt parcă în simbioză, într-atât tot ce face unul are ecouri în celălalt.


Privarea de lucrurile esențiale de la începutul vieții este cauza multor comportamente aparent de neînțeles mai târziu. Nu mă refer la pempărși și la măsurarea drastică la militrilor de lapte și a scutecelor murdare, la îmbăierea și cremuirea compulsivă și la alte practici aparent grijulii atât de înrădăcinate cultural, încât nu putem gândi un nou-născut în afara lor și a tabloului peren pe care-l presupun. Mă refer la un set de lucruri pe care lumea parcă nu le mai poate internaliza: la o comunicare eficientă cu nou-născutul și cu copilul mic în toate aspectele vieții.

Din neascultarea copilului rezultă angoasa, disperarea, neîncrederea în forțele proprii,  complexele de vinovăție de mai târziu. Suntem o generație de nevrozați, anxioși, sensibili și avem tendința să dăm spre moștenire aceste caracteristici și copiilor noștri. Totuși, eu vin și spun că, cu un minim efort, copiii mici sunt foarte ușor de înțeles. Ei dau semnale clare pentru orice, de la nevoia de hrană ori de a evacua în curățenie până la cea de apropiere sau de liniște. Totul este ca părințiii să fie încrezători, relaxați.

Cumva, în zilele noastre, sintagma ”părinte relaxat” a devenit un oximoron. Copiii sunt un stres, cel mai mare stres. Odată ce ajungi să-i ai trebuie să devii un fel de supraom, megaeducator și dătător de exemplu, ai nevoie de bani cât să întorci cu lopata ca să-i crești și să le oferi educație aleasă cu învățători la care se ajunge pe pile și care țipă la copiii noștri, mutilându-i emoțional și uniformizându-i, ucigându-le orice brumă de creativitate și libertate. Trebuie să-i înveți independeni de mici, să le oferi tot felul de activități plănuite în detaliu, să le numeri caloriile, grăsimile, să eviți un munte de mâncăruri pe motiv că în ”Mama și copilul” zice că sunt grele... și tot așa.

Toate astea din vina unui nebun care și-a abandonat copilul și la sfârșitul vieții a scris plin de remușcări un manual despre educația copilului pe care nu l-a avut vreodată. Manual axat pe ideea că mintea unui om la naștere este tabula rasa și trebuie umplută judicios de către adult. Idee care stă la baza abordării copiilor în zilele noastre. Am devenit o planetă de control-freaks care nu mai știu nici cum să aleagă ce să mănânce ca să nu se sinucidă lent, darămite cum să nu taie aripile unui copil.

Suntem mânați de bune intenții, dar ne-am umplut atât de mult de ideile altora și avem nevoie de atâtea abordări ca să ne creștem copiii, încât uităm că primul și cel mai important lucru cu care se naște un copil este bunul-simț. Totuși, culmea este că un nou-născut iubește toată lumea și e cea mai înțeleaptă ființă de pe lume. Știe cum să se nască, știe cum să se hrănească, cum să-și comunice nevoile. Iar cei care credeți că un nou-născut nu gândește abstract nu l-ați văzut pe fiu-meu la șapte zile cerând din priviri și cu niște gesturi abia născute, abia mișcate (el încă neavând atâta control asupra corpului mic) să-mi vadă telefonul mai îndeaproape - și ce expresie victorioasă și recunoscătoare a arborat când a simțit că l-am înțeles! A fost ceva în episodul cu pricina (și în multe, multe altele) ceva ce depășește orice descriere. Am simțit că țin în brațe un om în deplinătatea puterilor minții închis într-o cochilie mică. Am simțit de nenumărate ori cum mă respecta și cum mă proteja în felul lui. Tot ce am avut de făcut a fost să-l ascult. Să-l țin în brațe cum îi era bine, cât îi era lui bine. Să-i ofer căldura corpului meu atâta vreme cât are nevoie ca să se dumirească unde anume a ieșit din balonul lui strâmt și roșu. Nu am fost sclava lui fiindcă atâta vreme cârt bebelușul e bine toată lumea e bine, veselă, chiar odihnită.

Puiul meu la trei săptămâni nu mai voia în brațe când adormea, prefera legănarea balansoarului. Până la șase luni rareori adormea la sân: sugea cât avea nevoie apoi se cerea pus undeva și adormea ori se cerea legănat. O dată cu durerile de dinți și cu achizițiile motrice a acumulat angoase și mici frustrări pe care avea nevoie să le ardă la pieptul meu și s-a reîntors la sân și în brațele mele. Denis a evoluat tare repede și uneori a avut prea puțin timp să se acomodeze cu noile situații. Am impresia că poziția bipedă le oferă copiilor o perspectivă complet schimbată despre lume. Achiziționează în același timp și conceptul distanței și ideea că oamenii din jur se mișcă și probabil nu înțeleg mereu unde dispar.

Evoluția omuleților este relativ lentă în mod normal tocmai pentru ca să aibă timp să rumege toate aceste schimbări. Un creier mai bătrân cu două luni probabil le rumegă mai ușor, mai lin, de aceea poate bebelușii încep să vrea să meargă undeva după nouă luni, nu la șase.

La bebeloiul meu lucrurile s-au petrecut foarte repede la un moment dat, cum spuneam, așa că nevoia de brațe și siguranță, reasigurare maternă, a revenit destul de în forță. M-am conformat, deși nu mi-a fost ușor să accept ceva ce părea o etapă trecută și l-am dus din nou în față, în spate, legat de mine sau pur și simplu pe brațe iar, când el a vrut-o, l-am ținut de mâini să poată merge, fiindcă nu mai avea stare. Rezultatul disponibilității mele este acum un copil care cooperează foarte bine cu bunica în lipsa mea repetată, care are curajul să mănânce ce și cât vrea, să refuze diverse lucruri. În mare, separarea lui de mine (am început serviciul part-time) a decurs ușor. Nu, nu fără frustrări de ars, ci mult mai ușor decât aud în jur. Altfel, luni domnul meu a avut un tantrum (cu mine), cred că primul, pretextul fiind că am luat de la el din baie o sticlă de detergent abraziv cu care ținea morțis să se joace și in care vărsase în cadă.

Am pornit de la ascultare. Este o linie fină între a-ți hrăni copilul (inclusiv la sân) la nevoie și a-l forța să mănânce prea mult sau ceva ce nu-i place din teama că nu mănâncă destul și se va îmbolnăvi ori va căpăta cine știe ce dereglări metabolice atunci când va fi mare. Este o diferență mare între a-l ține în brațe când cere asta și a-l feri obsesiv de stimuli ori a face lucruri mereu în numele lui, fără a-i da șansa să descopere texturi, praf, noroaie sau pietre, mâncăruri și băuturi. Să descoperi când e prea mult și când prea puțin.

Ni se spune des cât de importantă este perioada ”în brațe” pentru un copil. Totuși, un procent zdrobitor  de familii se plânge că bebelușul lor stă mai mereu în brațe, uitând sau refuzând să se dăruiască celui de-al patrulea trimestru, acelei perioade de acomodare cu viața extrauterină. Mai târziu, urmând scenariul, observăm că unui copil ce abia face primii câțiva pași îi este refuzat dreptul de a fi dus în brațe. Deși mama lui obosește după zece trepte urcate sau 200 de metri de mers pe trotuar, ea are impresia că acel copil de-o palmă trebuie să meargă kilometri, că altfel i se învață în brațe.

Lumea în general are impresia că-și pierde intimitatea dacă-și ține copiii aproape, dar tot ce reușește este să creeze bariere, probleme cu somnul, frustrări inutile care duc la celebrele crize de nervi de la doi ani.

Nu vedeți? Tot timpul lumea dezvață câte ceva la un copil și se ceartă pe forumuri, pe bloguri, în parcuri pe cea mai nimerită metodă de instrucție sau de rezolvare a problemelor legate de somn. Una din căutările cu care se ajunge aici și care mă calcă pe nervi cel mai tare, a propos, este "bebeluș x luni nu doarme noaptea". Am făcut un efort să empatizez cu o mamă obosită și încercănată care se învârte în nu știu ce cerc vicios dar n-am mai reușit până la urmă. Tot ce văd e un om înstrăinat, atât de înstrăinat de natura sa încât nu mai percutează la micile provocări ale vieții și, când propriul copil își reclamă propriul drept la firesc, acest om îl declară defect și caută noi metode de constrângere pentru a-l repara.

Copiii se trezesc noaptea - e normal, dezirabil și recomandabil. Când n-o mai fac  înseamnă că de fapt undeva se întâmplă ceva, probabil copilul s-a îndepărtat de instinctul de supraviețuire, acela care-l face să devină alert de două ori mai des decât un adult, ori mama s-a îndepărtat de el și nu mai există nici simbioza alăptatului. Nemaisugând, copilul nu mai are să regleze hormonal la mamă (cum se întâmplă în tandemul mamă-copil alăptat, ș.a.m.d. E la fel de firesc ca un copil mic - chiar de câțiva ani - să-și reclame mama ca să adoarmă, când o știe în preajmă - evident, cu sânul, dacă are bafta să nu fi fost deja înțărcat forțat. Copiii percep altfel decât adulții apropierea. Ei nu-și imaginează că un adult ar avea nevoie de o pauză. A sta cu ei este în mintea copiilor privilegiul suprem pentru un părinte, nimic nu poate fi mai frumos sau mai de dorit decât asta, în ochișorii lor. Nevoia lor de apropiere este atât de puternică, încât o resimt aproape fizic.

Dacă ar putea, un copil de doi ani sau mai mare s-ar lipi de mă-sa. Paradoxal, din ce în ce mai des, același copil are nevoie de spațiu. Dar, am văzut eu, are o nevoie la fel de organică să ajungă el să fie cel care și-l reclamă, nu să primească mereu ghionturi binevoitoare de la niște părinți obosiți să adoarmă și el singur ca toată lumea, să plece odată din patul lor ”că e timpul”, să deprindă responsabilitatea și câte altele. Fiică-mea a plecat singură cu tata la Vâlcea și a stat fără noi acolo trei zile înainte de Crăciun. E același copil care acum un an încă voia foarte des să fie dusă în brațe și acum încă suge din când în când.

Haideți să ne amintim că un copil este și el o persoană, cea ma prețioasă din viață odată ce-ți apare acolo, că undeva ar trebui să existe un instinct care să ne urle în creier când ne îndepărtăm copiii de lângă noi.

***

M-am pornit să scriu de fapt cu gândul de a face un review unui mijloc de putare pe care l-am testat acum puțină vreme. Voiam să încep cu câteva rânduri despre beneficiul purtării atât cât o cere copilul, dar niște discuții recente m-au dumirit că mulți dintre noi au nevoie de o definiție clară a acestui ”cât trebuie”. Atât se spune acum că un părinte bun este disponibil pentru x sau y, încât mulți ajungem să ne fie teamă că nu suntem la înălțime și acționăm profilactic iar asta, cum explicam mai sus, face mult rău. Dăm copilului să sugă până se umflă de teamă că ar cere dn nou în nici 30 de minute (și doctorii ăștia spun că trebuie să ceară mult mai rar, noi la rândul nostru ne-am dori o păpusă cu ceas și niște timp de respiro probabil), îi punem la somn ca să nu oboseacă prea tare, într-un cuvânt acționăm preventiv. Problema e că încercăm să prevenim niște lucruri care nu ar surveni dacă nu ne-am face atâtea probleme, nu ne-am crea atâtea așteptări false (și am studia mai degrabă care sunt mecanismele alăptării, cum decurge în mod natural somnul unui copil, etc...). E mai comod să te bazezi pe mituri și legende urbane decât să te asculți și să te acordezi la propria familie. Trăim în vremea lui trebuie și începem să nu mai înțelegem nimic și să ne alienăm.

După mine, viața nimănui nu se termină când vine un copil ci abia începe. Și, pentru a putea avea cât mai multe experiențe normale, copilul poate lua parte la ele din brațele părintelui. Dusul în brațe în sine este însă destul de incomod, de aceea din cele mai vechi timpuri oamenii și-au adaptat tot felul de dispozitive ajutătoare pentru a-și duce copiii în timp ce continuă cu activitățile zilnice. Un mei-tai este convenabil pentru copii care își țin bine spatele și capul, dar există și excepții. De curând am testat timp de două săptămâni un hop-tye, fiindcă am vrut să văd cum este lucrat și cum se compară cu ce am mai folosit până acum. Nu e niciun secret printre cunoscuții mei că apreciez mai degrabă mijloacele de purtare din material textil decât pe cele adaptate vieții moderne cu catarame și bretele matlasate. Mă înțeleg foarte bine și cu Boba pe care o am (după o scurtă acomodare), însă slingul este dragostea mea și meitaiul ăsta m-a cucerit definitiv.

Este mai mult un wrap-tai, adică are bretele late aproape cât un wrap. Materialul lor permite o oarecare tensiune, deci nu trebuie ajustate extrem de precis ca să fie comode. Par ușor elastice, dar sunt rezistente. Nu alunecă! Este vorba de un material poros, țesut pe diagonală dar care mie mi s-a părut cumva ca ”bobul de orez” din lucru cu andrele - în miniatură. Cred că de aici vine senzația de elasticitate. Sunt lungi, dar nu incomode.

Are punte (partea dintre picioarele copilului) reglabilă, asta înseamă că se pretează și copiilor mai mici de șase luni. Cred că ar merge lejer din primele săptămâni de viață. Recunosc că nu am reușit să citesc manualul (este amplu), deci nu știu de când îl recomandă producătorul, dar are multe caracteristici care îl fac chiar versatil pentru bebeluși foarte mici.

Are o parte care se poate petrece peste cap, cu un sistem de prindere bazat pe un fel de nasturi cilindrici și o bandă reglabilă, foarte ușor de folosit și intuitiv. Ar putea sprijini capul unui bebeluș fără probleme.

Materialul care stă pe spatele copilului este dublat, moale și fin dar în același timp solid și se întinde la fel de plăcut ca un wrap. Lucrătura este impecabilă, iar modelele alese îmi plac. De exemplu, deși nu mă omor după culori închise (nu oftați, am purtat negru vreo zece ani, până mi s-a luat), hop-tye-ul gri cu model floral mi-a plăcut chiar mult, era chiar elegant cu bretelele lui negre și fața decorată simplu.

Dacă nu aș avea deja atâtea mijloace de purtare, mi-aș cumpăra un asemenea mei-tai.

Din păcate, în acea perioadă de testare eram la ai mei și când am ieșit nu avea cine să-mi facă poze. În weekendul din București pe care-l rezervasem pozelor s-a nimerit să fie programat un curs la care am vrut să particip mult și mi-a dat planurile peste cap. Am rămas până la urmă cu amintirile de mai jos grație unei vecine amabile. Eu încercam s-o conving pe Anda s-mi facă niște poze (chiar am vreo două destul de reușite făcute de ea, dar nu apar toată în ele). Legătura este mult mai slabă decât ce se recomandă fiindcă Denis vrea să sugă când i se face somn afară și nu am vrut să ajustez poziția din mers.











2 comments :

  1. Foarte adevarat ce spui, dar tonul de prelegere imi zgarie timpanele. Get down here, cu noi cei imperfecti. E mai frumos aici.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. hm,cred ca vine de la zecile de lapsusuri din ultima vreme - din cauza lor ce scriu sau spun suna cam categoric. Plus ca am atins o chestiune care mi se pare greu de explicat nu mi-a iesit altfel. Io ma simt destul de imperfecta.

      Ștergere