Primul noroc la care făceam aluzie iluzorie în povestea de dinainte.


Mi-am pierdut telefonul în cel mai stupid mod posibil. Odată trebuia să se întâmple. Pentur cine nu știe sunt mândra posesoare a unui HTC wildifre roșu zgâriat, cu vopseaua ciobită într-un colț și cu literele H și T căzute pe spate :) Care umblă țanțoș de gâtul meu într-un port-telefon roșu de te dor ochii, cadou de ziua mea de la consortul care e convins că sunt leșinată după roșu. Portul respectiv are și un locșor unde-mi țin cardul de transport RATB și legitimația de serviciu.

Într-o zi am plecat chitită să devalizez plafarele vâlcene de toate uleiurile și uleiașele pe care le mai au la vânzare, așa că am mers pe la bancă să scot niște bani. Banca respectivă avea ATM-ul într-o încăpere, așa că, după ce a butonat tacticoasă Anda PIN-ul și suma de scos, iar Denis mi-a refuzat galant o țâță, am întins-o cu nările fremătând, numai o joacă și o veselie.

Care au ținut ambele până ce am terminat de traversat juma' de intersecție, moment în care mi-am simțit brusc gâtlejul mai ușor, am notat telefonul lipsă, pe care-l agățasem dintr-un reflex obosit de căruțul lui D., de un loc care nu susține absolut nimic când întnd copertina. Lucru care s-a și întâmplat la câteva secunde după ieșirea mea apoteotică din sediul cu pricina. Dacă în alte dăți rabla a mai rămas agățatp de ceva și m-a pocnit pe degete la pe genunchi, de data asta a căzut în liniște deplină, lecție să-mi fie.

Ca fulgerul am traversat cele două trecerei de pietoni, ca vulturul am scrutat împrejurimile, husa mea roție era invizibilă, odihnindu-se cine știe prin ce buzunar.

M-am rugat de un tânăr să mă sune, efort inutil, având în vedere că in de multe ori telefonul pe silent și nu reglasem soneria (altă meteahnă de-a mea, din pricina căreia primesc mereu boscorodelile consortului care-mi caută drăcia prin casă de- vine acru, când ne e lumea mai dragă și graba mai grabă.

Săracul om și-a golit și buzunarele în fața mea, mi-am cerut scuze, i-am zis că nu-l acuz de nimic, dar e unica mea speranță să mai dau de drăcia de telefon în cazul în care a nimerit totuși pe mâinile unui om de treabă. L-am rugat, dacă nu îi e cu supărare,să mai sune când și când, poate totuși găsitorul se uită la drăcie și răspunde. I-am lăsat telefonul maică-mii, singurul care a rămas neschimbat ani de zile și pe care-l mai știam pe de rost, număr cu încărcată istorie și i-am dat binețe. 

M-am întâlnit cu un copil careîncerca să îmi vândă un ziar, care m-a asigurat că el n-a văzut nimic și nici nu l-a luat el, apoi am reintrat în sediu, ca să întreb dacă nu l-a găsit cineva înăuntru. Mi-au făcut legatura cu securitatea care a promis că va verifica camerele de luat vederi și mă va suna tot pe numărul mamei.

Un alt tip aformat numărul meu și mi-a spus că e închis, mi-am luat orice gând de la a-mi recupera măcar ultimele poze cu micuții, dacă nu altceva. Peste câteva minute ne-am reintersectat și mă privea compătimitor :). 

Ajunsă aproape de casă, mă întâlnesc cu frate-meu care alerga vorbind la telefon și mi-a spus din mers: presupun că nu știai că ți-ai pierdut telefonul, blondo? Eu, amărâtă, dar plină de speranță: ba da... 

Povestea e așa: un bătrân a găsit telefonul. Tânărul de mai sus a tot sunat la numrul meu, omul i-a răspuns, s-au întâlnit. Tânărul, care nu era din oraș, a făcut cale întoarsă, a sunat între timp la mama și s-a întâlnit cu fratele meu, căruia i-a dat telefonul găsit. Frate-meu i-a dat banii pe benzina arsă pentru mine (altceva n-a vrut), iar omul apare acum n agenda mea ca Găsitor Telefon. Altă concidență este că locuiește nu prea departe de locul pe care-l numim noi acum la tară.

Și fiindcă mi s-a făcut un bine, m-am hotărât să nu-l irosesc nici eu, ci să-l trimit mai departe, depunând niște bănuți în contul acestei fetițe care are nevoie de multe ședințe de terapie pe care părinții nu și le permit.