Parcă am intuit că nu mai e mult, că miercuri l-am rugat să-mi facă unele din puținele poze burtoase de sarcina asta, ca să-mi dau seama cât am mai crescut. Parcă oglinda nu-mi era de-ajuns.

Aveam 40 de saptamani și o zi, tot felul de dureri mai cronice sau mai pasagere, o presiune imensă pe oasele bazinului, în special pe cele din fața de vreo lună și ceva, iar de câteva zile și pe coccis. Îmi spuneam că e bine, că mi s-au înmuiat ligamentele iar copilul va avea suficient loc. Intuiam că nu e mai mare de un... 3 kile și puțin.

Mă mișcam greu, am redus totul la strictul necesar: cel mai mare efort în ultimele două sătpămâni a fost să duc zinic fata la grădiniță în jurul prânzului.

N-am mai ajuns nici la ecograful de trimestrul 3, deși eram curioasă să-l văd, să-mi confirm că-l simt cum trebuie și să am niște măsuratori preliminare. M-au cotropit viscolele și zăpezile și, dupa două căzături ușoare, m-am hotărât că nici măcar mama taxiurilor nu mă va depune in siguranță la spital pentru ecografie și l-am rugat pe soțul meu să ne organizam într-o zi să mergem împreună.

Și de ce să mint, mi-era lehamite să ajung la spital, toată sarcina am căutat pretexte să nu ma prezint la chemarile doamnei mele doctor ... acolo. Cât am putut am profitat de abonamentul la clinica noastră privată.

Așadar, m-a găsit o sfântă zi de joi neecografiată și netestată de streptococ B. Dar măcar aveam analizele la zi și știam că nu stau chiar rău cu anemia pentru o sarcină (10,8 hemoglobina, 63 fierul seric). Una peste alta mă simțeam bine, copilul era vioi, deși cam înghesuit. Sigur avea să fie un zdrahon față de fetiță.

Zilele astea am tot avut contracții de ștergere. Cine a mai născut le cunoaște, cred. E vorba de o durere aparte, undeva în josul pelvisului, de parcă te întinde cineva cu fierul de călcat. Glumesc, seamănă întrucâtva cu niste dureri menstruale.

Oricum, celor care încă nu au născut aș vrea să le spun că fiecare resimte aceste senzații în felul său, deci nu vă imaginați că la voi va fi cum urmează să citiți aici. Ale mele de sarcina asta erau neregulate dar uneori chiar intense. Mai ales seara se regularizau, dar odată ce reușeam să adorm nu le mai simțeam. Ori dispăreau, ori habar n-am ce se întâmpla, pentru că la trezire porneau din nou pentru o vreme.

Așa că joi, când au venit, nu prea le-am băgat in seamă. 

Pe la 5.30 au început din nou, după o trezire de-a mea.  N-am mai putut adormi, am inceput să le cronometrez. Tineau cam un minut, veneau la 5-7 minute, dar dureau exact ca la Anda când mi-au spus că sunt de ștergere. Pe ei i-am lăsat să doarmă.

Eram calmă, de-a dreptul veselă, când soțul meu a deschis ochii. I-am luat mâna și el m-a intrebat: ”gata?” ”Da!” ”Când? Mai am timp să ajung la muncă?” ”Nu... la al doilea merge repede, nu ai timp să ajungi la noi, stai acasă. Nu știu, poate până la 9 nasc”, mai zic (naivă).

S-a trezit fata - cam devreme pentru ea, pe la 8 - și a fost cu fața la cearșaf. A vrut să mă culc lângă ea, dar am rugat-o să mă aștepte câteva secunde ca să merg la baie. A decretat că nu-mi  trebuie asta, dar din păcate nu era după mine, presiunea era groaznică. Știam că merg degeaba, dar trebuia să ajung. 

Am plecat, ea a început să plângă, apoi să urle de-a dreptul. Când am ajuns înapoi nu m-a mai primit, mă trimitea înapoi la baie. Am ajuns împreună, până la urmă. și am stat o vreme așa. I-am jurat că am făcut din nou pipi și am mers în cameră, simțeam nevoia să mă întind. Ea nu mă lăsa deloc, până la urmă oboseala și stresul mi-au stricat zenul și regularitatea contracțiilor și asta m-a enervat si/sau speriat. Am intuit că am pierdut un tren lin și m-am răzbunat pe ea... Am țipat, am îmbrăcat-o cu forța și i-am dat-o tatălui cu indicația de a o depune la grădiniță cu tot cu noii ei papuci cadou de la Denis, pe care soțul meu i-a dat din greșeală înainte de vreme (miercuri seara), spre marea ei fericire și maimuțăreală și spre marele meu stres că va face pipi chiar pe ei.

M-am simțit cumplit de vinovată și de-a dreptul subumană pentru că am reacționat așa. Nici acum nu mă iubesc prea mult din cauza asta.

Deși nu mă manifestam vizibil, ea a simțit cumva, folosind acea percepție pe care doar copiii o au, că schimbarea este inerentă, imuabilă... și o jelea. Iar eu tot ce i-am putut oferi până la urmă, în ciuda strădaniilor, a fost un refuz violent și o mare criză de dezamăgire, pentru că m-aș fi așteptat, visam, că va fi empatică și dulce și toată scena va fi un basm. Or, ea era un copil de trei ani, obosit și speriat. Mi-a trecut prin minte că poate întrezărea mai mult decât absența mea parțială din viața ei (premoniția i s-a adeverit, copilul 2 e foarte dependent de brațele mele). Poate era o răscruce de drumuri. Ce-ar fi mai bine să fac? Am hotărât să ridic din umeri și să-mi urmez calea așa cum este ea, în speranța că nu voi avea de înfruntat vreo dramatică schimbare de situație. Mi-am dat seama cu ciudă (pe mine, cred) că nu aș putea da nașere cu ea prin preajmă, că ar trebui să nască și ea odată cu mine. E prea mult și pentru mine și pentru ea. S-ar fi putut dovedi un dezastru emoțional și logistic. Până la urmă am împăcat-o și ne-am despărțit în termeni buni în răstimpul cât tatăl ei ieșise să scoată niște bani ca să plătească taxa de grădiniță și alte cheltuieli domestice. Mi-am cerut iertare și am plâns de necaz cu ea în brațe.

A plecat fetița, s-a întors tatăl. Eu mai aveam contracții de același fel, așadar nu neapărat utile, la 7-8 minute una față de alta și care mă îndoiau preț de un minut. Baby a mai ieșit după cumpărături. Am văzut un film, nu mai știu dacă am mâncat, nu-mi era prea foame. Am început să vizitez baia cu regularitate. 

Dar nici acesta nu era un semn concludent pentru mine că vine bebe, pentru că începusem cu același ritual și săptămâna trecută. Numai că atunci  la asta m-am și oprit, că am prins o răceala cruntă, așa, ca de final de sarcină. Evident, Denis a decis că nu se poate naște în asemenea condiții. Cu ocazia asta îi transmit mulțumiri publice din toata inima doamnei care m-a remediat homeopat in timp record, ca de obicei (se știe ea). 

Am gustat din plăcerea de a mă regăsi acasă. Așteptându-l pe bebe am retușat ultimele aspecte legate de ordine și curățenie. Soțul meu a spălat pe jos, a sters prin baie și prin casa, a curațat bucătăria. Eu adunam si repoziționam lucruri. Am continuat așa până puțin după prânz. Mi-am dat seama cât de diferită e experiența asta nouă și mi-am dorit și mai mult să petrec cât mai mult timp cu bărbatul meu, fără altcineva în jur.

Era exact cum bănuisem, îmi spălam de data asta și experiența anterioară, cu care nu reușisem să mă împac în totalitate. Vini noi apăruseră pe măsură ce aflam de un alt teritoriu al nașterii mele invadat de străini și medicamente, multe cu acordul sau la cererea mea de cetațean informat și la zi cu ultimele minuni ale tehnicii.

L-am trimis/ s-a dus să mai cumpere câte ceva, eu am vorbit cu o prietenă pe facebook, i-am povestit de contracții, am convenit că noaptea asta nasc. Am schimbat tips and tricks pentru controlul durerii, puncte de presopunctură care ajută - și au ajutat cu adevărat mult. De apăsat pe lângă gleznă, pe pulpă la patru degete deasupra gleznei, pe cele două puncte din regiunea sacrala, masarea bazei degetelor de la mâini (secreți endorfine, dispare durerea), masaj/presiune aplicată între omoplați. Unele gesturi ajută la canalizarea energiei către în jos, ajutând la pozitionarea bebelușului, altele ajută mama când are dureri sau grețuri.

Părea să mă doară ceva mai tare, așa că m-am băgat sub dus și m-am făcut prezentabilă. Am ieșit din pijamale și am continuat să aștept. 

Soțul meu și-a pus și el un film pe la 2-3, l-am lăsat să îl vadă deși parcă mă bruia, simțeam că întârzii să nasc cu atâția stimuli în jur. Când s-a terminat l-am rugat să încerce să se conecteze cu mine, să vadă cum mă manifest și cam de ce am nevoie, pentru că va veni o vreme când nu voi putea să îi dau vreo indicație fără să îmi ies din ale mele. I-am mulțumit că e lângă mine și că vrea să meargă alaături de mine în travaliu și m-am agățat de el pe o contracție, îmtr-o îmbrățișare mulțumită. Mi-era bine și i-am povestit și lui ce mare diferență de percepțe este între acasă și la spital. M-am întrebat oare acum ce-aș fi făcut dacă eram în spital așteptând să nasc, ca data trecută...?

Privind retrospectiv, cred că amândoi am avut nevoie să ne intrăm în roluri. Țin minte că la un moment dat vrusese să pornească un joc. Din cauze care țin de cu totul alte lucruri, nutresc un mare dezgust pentru jocuri pe pc - nu mereu cu aceeași intensitate, dar când al meu își găsește timp pentru asta sunt cel puțin reticentă, îmi sta efectiv în gât. Nu e vina lui, dar am văzut oameni care jucau de-a dreptul compulsiv și nu mă pot opri să asociez ocupația asta cu un oarecare soi de ratare și retard emoțional, care evident sunt incompatibile cu omul meu ideal. Asemenea gânduri mă fac să intru în defensivă - semn de rușinoasă imaturitate din partea mea, insă deocamdată asta e realitatea. L-am rugat să nu se joace când nasc eu :))) (bietul om).

Ca să ajuți copilul să coboare trebuie să te miști. Să te plimbi, să dansezi. Eu am simțit însă nevoia să mă întind. În faza asta a travaliului, la fel am pățit și cu fata. Probabil copiii aveau nevoie de puțin timp să mai facă niște ajustări fine. Voiau mai incet.

La spital mereu doctorii vor ”mai repede”. Îți rup membranele și te dilată manual ca să câștigi timp. Cine să câștige, tu sau ei? Tu câștigi stres și durere. Durere pentru că după ruperea membranelor oricum doare mai tare, durere și din cauza dilatării manuale (știu despre ce vorbesc, că mi-a făcut și mie o rezidentă). Durere și pentru că rup membranele la idilatație mică și apoi te îndoapă cu oxiton ca nu cumva să apuci să-ți tragi sufletul, să te reculegi și să aluneci spre următoarea fază. Totul de teama unui prolaps de cordon care tot din vina lor poate apărea, pentru că unii copii la dilatație mică sunt încă sus. Și atunci ei dreg busuiocul cu perfuziile alea care îl înghiontesc pe copil vrând-nevrând spre canalul nașterii, deși el mai avea de rezolvat ceva, de jucat ultimul joc dinăuntru, luat rămas bun sau pur și simplu, sec șistiințific, mai avea de ajustat până să capete poziția cea mai favorabilă impusă de conformația lui și a mamei sale.

La naștera precedată de o sarcină fără risc posibilitatea apariției unor complicații care necesită intervenții medicale e de vreo 15% cred. Sau mai puțin. Dar în acele 15% posibilitatea ca lucrurile să ia o întorsătură proastă e cinic de mare, îngrozitor de aproape de cercul plin al graficului care arata 100%. Săptămânile astea m-am ascultat și mi-am urmarit copilul, corpul, reacțiile, ca să pândesc orice posibilitate ca lucrurile s-o ia razna.

Nu aveam edeme, deși mâncam tone de seminte prajite, murături, brânză sărată, preparate din carne cu multa sare, măsline murate. Tensiunea era ceva mai mare decat de obicei, adica 10 cu 6. Așa s-a mentinut toată sarcina (în condiții normale am 9 cu 5, ba chiar și 9 cu 4 mi-am găsit, de parcă eram descenta neamului șopârlesc :) ). Anemia specifica ultimului trimestru se menținea la cote rezonabile. Mă confruntam cu o lipsă acută de minerale, cel mai probabil cupru sau zinc. Mi-am petrecut ultima săptămână  mirosind compulsiv o sticla de Igienol si o crema de pantofi cu un miros dubios (îl căutam pe-ala clasic, dar nu se mai găseste, acum avem creme mentolate și cu un ușor iz de mucegai). De asemenea eram în extaz simțind miros de... gaze arse, gaze de eșapament. Am căutat să reglez lipsa asta din alimentație, am înghițit și niște spirulină, iar strania nevoie s-a redus considerabil. De fapt fluctua. Probabil copilul iși lua ce are nevoie în valuri, încă avea puseuri de creșetere, cum am mai observat de-a lungul sarcinii. Cele mai evidente erau semnele de lipsă de calciu, mi se înmuiau și întăreau unghiile periodic.

Am băut niște suc proaspăt de fructe, am mai schimbat impresii cu frate-miu care mă întreba dacă nu mă duc totuși la spital. Păi de ce, ce să fac acolo? Păi poate au și ăia grijă de tine, să nu se întâmple ceva. Nu are ce să se întâmple, i-am spus. Oricum, m-aș plictisi groanic. Aici măcar m-am uitat la un film... ”ai facut ce?” ”M-am uitat la un film, am stat de vorbă, să naști nu înseamnă că faci numai și numai asta. Ia timp. În afară de momentele cu contracții pot face absolut orice simt nevoia. Am simțit că e o surpriză pentru el. E drept că în filme se urlă mult și femeile care nasc nu fac decât să sufere animalic și toată lumea abia așteaptă să se întâmple odată momentul M, cu femeia stând pe spate eventual puțin ridicată și uitându-se pierdută la propriul corp scăpat de sub control.

Mama (cu șase nașteri normale la activ) și soacră-mea (cu trei) cu care am vorbit la telefon în cursul zilei erau convinse că ruperea membranelor e o procedură obligatorie fără de care nu poate naște nicio femeie. Amândouă m-au întrebat prima dată ”păi și cine o să-ți rupă mebranele dacă nu ai chemat măcar moașa despre care spuneai”. Și la fel ca ele cred că e convinsă jumătate de blogosferă plus unu că manipulările practicate în zilele noastre prin spital au cumva vreun rol în protejarea mamei și a copilului, când de fapt tot ce fac e să dea drumul unui tăvălug și apoi să încerce să contracareze tot felul de posibile consecințe dezastruoase trăgând dintr-o parte, cârpind în alta, opunându-se bunului mers al lucrurilor, care le-ar fi oferit probabil și mai mult timp și mai multă liniște atât lor cât și femeilor care s-au dus la ei să își nască pruncii în siguranță. Privită din unghiul ăsta, e o siguranță tare alunecoasă.

***

Contracțiile se răreau atunci și se îndeseau când mă ridicam, parcă simțeau nevoia să recupereze un timp și un teren pierdut pe nedrept. Și să mă doară la fel de nedrept.


Pe la 5-6 după-masa încă nu progresasem deloc. Trecuse deja intervalul 2-3 (mami, sigur nasc până atunci), 5-6, (ei, nu se poate să nu nasc nici acum). Eh, ba se poate.

Băgasem la spălat o masină cu fineturi bebelușești și am profitat de ocazie să le calc. Cine știe, probabil abia mâine o să nasc la cum se prezintă lucrurile.

L-am sunat pe fratele meu și l-am rugat să ia fata de la grădi când îi vine vremea și îi spunem noi când să vină, am vrea să dormim cu ea, pentru că n-a mai fost niciodată plecată noaptea de acasă. Spre liniștea mea, Anda e leșinată după frații noștri și a mai stat și în alte ocazii cu ei cu plăcere. Norocul a făcut să se fi întors în București amândoi băieții. 

Pe Anda am născut-o la 40 de săptămâni și 3 zile. Denis avea 40 de săptămâni și două zile. 

La Anda am ajuns la spital cam în punctul în care eram dimineață și am mai stat singură pe holuri vorbind ba cu mama mea, ba cu mama lui, ba cu câte-o prietenă la telefon. Aflasem că ”nu nașteți azi”, colul nu s-a șters, abia acum o face. Eram dupa un tratament cu scobutil care durase două-trei săptămâni și totuși aveam ”col beton”.

De data asta am băut ceai de frunze de zmeur. Cam din săptămâna 38 (se recomandă să se înceapă gradual cu o cană pe zi din săptămâna 34-35 pănă de ajunge cam la 3 căni pe zi. Unii zic 1/2 litru maxim. Eu l-am băut când mi-era sete, amestecat cu urzică pentru fier si minerale. Ai mei beau cot la cot cu mine, au zis ca e bun.