partea a doua - nașterea


Nașterea lotus este un concept care poate părea șocant sau măcar inutil pentru membrii echilibrați, risk-free, ai modernei și emancipatei noastre societăți.

Dincolo de implicații filosofice și spirituale, este o metodă de a termina nașterea într-un mod lent, pașnic și conectată cu tine însăți. În mare, este vorba de a nu tăia cordonul ombilical. Cordonul, placenta și bebelușul formează un întreg, presupunându-se că acest lucru durează exact cât este nevoie.

Buricul se detașează singur după 3-4 zile, lăsând bontul ombilical intact. Sunt voci care spun că acei copii cărora nu li s-a tăiat buricul sunt mai liniștiți. Nu știu dacă ader la asta, deși Denis e foarte liniștit când stă în brațe, dar în mod clar totul a fost foarte firesc și curgător în nașterea noastră, după cum veți vedea singuri, dacă binevoiți să citiți mai jos.

Pentru familia noastră (mai ales pentru mine de fapt) factorul hotărâtor pentru a face o naștere lotus a fost acele ”4 zile” dincolo de care voi avea un buric intact, fără betadină, baneocin și alcool alb și fără precauții la baie. Pe lângă asta, aveam și garanția că tot sângele placentar va ajunge la copil, reducând simțitor riscul de a fi anemic mai târziu.

Desigur, transferul complet de sânge placentar se poate face inclusiv la spital dacă găsesști un medic suficient de deschis încât să-și amâne procedurile fazei (active) a treia a travaliului suficient încât să clampeze cordonul ombilical abia după ce nu mai pulsează în apropierea bebelușului. Spun asta pentru că unii mai șmecheri sau mai stresați de politicile spitalului unde asistă nașterea îl apucă de la jumătate și-ți arată că nu mai pulsează, deși lângă copil se oprește mai târziu din pulsat. Ei își alocă în jur de 15 minute să scape de placentă, ori cordonul poate pulsa și 20 de minute. Mare inconvenient, monșer...

În nașterea lotus, placenta este văzută ca parte integrantă a nou-nascutului. Timp de 9 luni a fost lipită de el oferindu-i hrană și protecție. Din această cauză, trebuie tratată cu respectul cuvenit. Tăierea cordonului este văzută ca o amputare, sângele placentar este o parte din chiar sângele nou-născutului. Este un adevăr științific: practic tăind cordonul înainte de vreme privăm copilul de nutrienți, oxigen și masă care-i aparținea de drept. Unii explică scăderea fiziologică și prin pierderea acestui sânge. Cauze ale scăderii fiziologice sunt însă multiple: stres fetal, peridurala mamei, etc etc.

Nașterea lotus implică gestionarea pasivă a părții a treia a travaliului. Pe românește, asta înseamnă fără fiola de oxiton administrată injectabil la expulzie, fără tras de cordon pentru a grăbi ieșirea placentei și, evident, fără clamparea cordonului ombilical, înainte sau după ce acesta se oprește din pulsat. În mod natural, placenta poate ieși în primele 10-20 de minute după naștere, dar am auzit și de cazuri în care a ieșit după 4 ore fără hemoragie, ceea ce mă face să mă gândesc că, la fel ca orice alte particularități care țin de naștere, aceste timinguri  țin de condiția și conformația persoanei care naște. Așa cum nu există un timp standard pentru expulzie (mă rog, mă refer la o naștere normală, fiindcă la spital spun de 10 minute și intră în fibrilații dacă întârzii - și sunt convinsă că au două tomuri de argumente pentru asta), sau pentru angajarea bebelușului pe canal, la fel nu există de fapt un timp bătut în cuie nici pentru eliminarea placentei.

Organizația Mondială a Sănătății estimează că există un risc de 1% ca mama să sufere de hemoragie post-partum. Pentru a preveni această tragedie, care într-adevăr poate costa viața femeii, au implementat și recomandă un plan de gestionare activă a fazei a treia a travaliului. Chiar și în cazul unei nașteri planificate acasă este posibil să ți se recomande această intervenție post-partum - care pare însă parfum pe lângă monstruozitățile nașterilor medicalizate din spitalele noastre - deci mai mult decât acceptabilă. Edit: Despre gestionarea activă a acestor momente din travaliu se vorbește foarte pertinent în acest articol.

După ce l-am născut și descurcat pe Denis dintre picioarele mele l-am frecat pe spate de câteva ori. Bebelușul a început să scuipe, a strănutat și a gemut/plâns câteva secunde... liniștitit, nu așa cum se aud bieții copii născuți în condiții normale, care urlă ca tăiați cu fierăstrăul pe perioada cât sunt evaluați, aspirați și împunși regulamentar, departe de mama lor.

Se estimează că în realitate doar 15% din nou-născuți au nevoie să fie aspirați. La noi și aiurea aspiratul este o procedură standard, acceptată de toată lumea în același fel în care povesteam mai devreme că ruperea membranelor este crezută de majoritatea femeilor ca fiind o procedură standard fără de care nu se poate naște un copil.

Mai ales dacă așteptați un copil, vă rog să vă faceți timp să vedeți măcar o parte din filmul de mai jos.


We Can Be Much Kinder from The Other Side of the Glass on Vimeo.

Nu l-am spalat de vernix, doar l-am masat cât am putut de mult ca să ajut la intrarea lui în piele. Vernixul - la Denis era incolor, la alți copii e atât de mult încât se nasc albi - nu este altceva decât o grăsime protectoare a pielii fătului, care se formează în ultimele luni de sarcină. Există studii serioase - citisem de niște spitale prin Franța, de exemplu - care spun că a nu spăla nou-născutul de acest vernix în primele 2-3 zile previne afecțiuni ale pielii, inclusiv mult întâlnita dermatită atopică.

Vernixul are rol activ în protejarea nou-născutului de șocul termic. În nașterea naturală copilul își menține temperatura datorită acestui strat și a contactului piele pe piele cu mama lui imediat după naștere, timp în care pielea bebelușului este colonizată cu germenii de pe pielea mamei iar intestinele sale cu germeni care se hrănesc de pe urma laptelui matern (am mai scris despre asta pe aici).

În spital îl învelesc in două rânduri de scutece aseptice și le dau o dușcă de glucoză ori lapte praf pentru că unii neonatologi au fixul glicemiei foarte mici la naștere.

L-am pus la sân în timp ce așteptam să avem patul pregătit. Probabil și datorită oxitocinei eliberate în mod natural pe expulzie a primit una-două picături de lapte fără să se agite cine știe ce. Era încă obosit, puiul meu mic.

Odată ajunși la orizontală l-am așezat pe burta mea ca să facă acel miraculos breast crawl despre care citisem și văzusem atâta.


La început mai anemic, apoi mai sigur pe sine, copilul a început să își caute locul rezervat la pieptul meu. L-am și ajutat puțin, pentru că în general în primele 10-15 minute mulți bebeluși nu sunt așa activi. Copilul a luat sânul perfect, din prima, de parcă toată viața numai asta făcuse (cinic de adevărat :d), fără vreo bătaie de cap. A stat așa la sân, mai mișcând picioarele, mai sugând, până a ieșit placenta.

După naștere cuplul mamă-copil e de-a dreptul fascinant. Împreună alcătuiesc un tandem, un sistem, există o simbioză între cei doi. Copilul suge, apare reflexul de ejecție a laptelui care e generat de un val de oxitocină, care la rândul său generează contracții uterine, dați fiind receptorii de acolo, apăruți în ultimele luni de sarcină precum ciupercile după ploaie. Folosind un minimum de resurse, mama se recuperează după naștere iar copilul crește și se hrănește.

Outcome maxim cu resurse minime, natura este genială.

Numai la spital au uitat de asta și se simt obligați să te lase să te masezi compulsiv pe burtă cu o pungă cu gheață timp de două ore pentru că în opinia lor 90% dintre copii oricum sunt mult prea obosiți să sugă după naștere și oricum mama nu face nici pe departe cât cei 30 de mililitri de lapte praf pe care-i cred ei necesari unui bebeluș atât de mic...

L-am și cântărit la un moment dat, punând cântarul de bucătărie în pat - avea 3450g. Cand a venit doctorul, peste 3 zile, avea aceeași greutate, deci dacă măsurătoarea noastră e bună a existat o scădere fiziologică care s-a rezolvat până atunci.

Placenta noastră a ieșit cam într-o oră. Înainta extrem de încet. La un moment dat au reînceput contracțiile - necomparabile cu cele pe care tocmai le trăisem, dar totuși contracții. Ieșea câte 1-2 cm pe fiecare contracție. L-am rugat pe soț să caute poze cu placente să vedem dacă și a noastră e întreagă. S-a dovedit a fi. Numai lobul care a ieșit prima dată a fost ușor desprins, dar și el era întreg. Copilul fiind încă la sân iar eu slăbită după naștere, nu am mai mers la baie să clătim bine placenta. A spălat-o soțul meu în câteva ape pe loc, apoi mi-a invelit-o într-o aleză. Noaptea respectivă am ținut-o împachetată așa.

În primele 24 de ore cordonul se subțiază și se usucă, inclusiv lângă burta copilului. Din nou, nu se poate infecta nimic acolo din cauza asta, nefiind umezeală...




 A doua zi am schimbat scutecul, dar ni s-a părut că ține prea multă umezeală. Am pus-o într-un lighenuț și am condimentat-o pentru prima oară - am folosit rozmarin, ulei esențial de tea tree și până la urmă și sare. Evitasem sarea pentru că știam că ține umezeală.



În a treia zi am ținut-o mai mult la aer, am uscat-o cu foehn-ul de câteva ori și am condimentat-o din nou. Rozmarinul poate fi folosit drept conservant pentru carne, tea tree este antibacterian iar sarea împiedică alterarea, deci cred că eram relativ în siguranță de orice posibili germeni patogeni care s-ar fi gândit să ne atace mișelește copilașul născut într-un mediu atât de nesigur.

În a patra zi, când am primit și vizita medicului de familie care s-a arătat dispusă să constate nașterea și pe Codruța cu Maria mică, am ținut-o împachetată și prinsă într-un elastic. Deja eram și eu oricum mai mobilă, iar Denis începuse să aibă scaune mai consistente (cantitativ) și nu mai puteam să-l ștergem întruna, se cerea spălat sub jet de apă. Era mai simplu de transportat așa.







În ziua a patra buricul se mai ținea pe jumătate. În seara respectivă a căzut în timp ce-l spăla soțul meu la fund, fără ca el să facă ceva deosebit.




Dacă ar fi să repetăm experiența aș spăla bine ține placenta apoi aș pune-o într-un bol, aș condimenta-o imediat și aș lăsa-o să respire. Din când în când aș mai da cu foehn-ul peste ea să se usuce mai repede și aș întoarce-o de pe o parte pe alta la intervale regulate. Nu aș tine-o în ceva care absoarbe umezeala sau dacă aș alege asta aș schimba scutecul la cel mult 4-5 ore. 

De-a lungul și de-a latul pământului există o grămadă de tradiții privind placenta. Unii o îngroapă, sădesc ceva deasupra, alții o mănâncă, sunt femei care își prepară chiar un medicament bun la toate, bogat în hormoni și nutrienți, care ar trebui să fie un boost pentru ele și copiii lor în situații dificile - boală, depresie, astenie.  Noi am hotărât să o îngropăm și să sădim un copac pentru Denis, așa că deocamdată șade cuminte, blindată în 10 mii de pungi, la -25 de grade celsius. Iar cordonul... ei bine îl voi păstra amintire. Dacă mă simt suficient de morbidă îi fac o dată un colier, sunt curioasă dacă o să-l poarte vreodată :))


Contrar impresiilor generale, a fost ușor să îl îmbrăcăm/dezbrăcăm. Primea doar body-uri petrecute, pe care nu le încheiam între picioare, dat fiind că oricum l-am ținut în scutece de cârpă - majoritatea timpului în fineturi și scutece tradiționale ori prefolds din bumbac organic - doar fundulețul subțire cu cheltuială (de timp) se ține. Buricul se usucă foarte repede, în maxim 24 de ore, dacă nu este acoperit la niciun capăt. Se face tare ca o sfoară, devine rigid. Nu-l trage pe copil de burtă, dar trebuie să-l îndoi din când în când. A căzut după exact 4 zile; la noi se mai ținea puțin și s-a și rupt din păcate, dar zgaiba inerentă a căzut după o noapte; mai erau niște pielițe uscate care și ele au căzut după o noapte iar a doua zi s-au lipit de un scutec și locul a rămas curat 100%. Ulterior bontul a început să capete forma unei spirale, încet-încet se trage în cavitatea lui, ca orice buric.

6 zile după naștere

7 zile după naștere

buric de 10 martie (9 zile)

Episodul ”placenta” nu e lipsit de faze comice. Am ajuns asa de relaxați ca începusem sa tragem aiurea de ea. La un moment dat ne-a și căzut pachetul - în seara de 4 martie, când s-a ”șters” soțul meu de scaunul pe care stăteam, iar pachetul era pus la margine. Altă dată Anda se despiedicasem de buric că era și ea călare pe mine.



În prima noapte bebelușul a avut deja trei scaune meconiale. A făcut primul pipi spre dimineață, apoi încă unul spre după-amiaza următoare. Până atunci numărul scaunelor era deja șase.

A doua zi a început să bată mai spre verde, iar din a treia zi a avut scaun de nou-născut alăptat, galben, auriu sau cu tentă verzuie (cred că ultima culoare se datorează laptelui de început consumat în exces, dar nu mă luați de bună, trebuie să mă mai informez; oricum, culoarea de lichid de frână a coincis cu ceva mai multe chinuri la evacuare, de aici si legătura mea cu laptele mai bogat în lactoză, dar în fond culoarea poate fi datorată și fierii, cred). Edit: e de la lactoză: soluția e să alăptezi la mese consecutive din același sân sau să mulgi puțin lapte într-un prosop înainte de a pune copilul la sân.


A fost reconfortant să-l am cu mine din prima clipă. L-am văzut acomodându-se cu toate mărunțișurile vieții extrauterine. Am văzut cum îl sperie și uimește primul pipi, prima durere de burtică, prima rază de lumină, vocile noastre, zgomotele de tot felul.  Am văzut că era extrem de familiar cu suptul degetului. Se pare că era ocupația lui principală în burtică, că avea o dexteritate rar întâlnită în a-și mișca mâna pe traiectoria potrivită.

Am putut iniția alăptarea ca la carte. Mi s-a confirmat pe propria piele că într-adevăr un nou-născut suge în prima zi cam de trei ori, a doua zi de cinci ori, a treia zi fără număr.

Inițial stătea pe pătură lângă mine fără să protesteze. Ulterior a văzut el cum stă treaba și a cerut insistent să doarmă pe pieptul meu. Nu s-ar fi lăsat mutat la orizontală pentru nimic în lume, dar am găsit leac de cojocul lui: când îl alăptez culcat adoarme așa și nu mai zice nici pâs. Acum la o săptămână are un somn și în leagăn.

Sunt lucruri aparent mărunte de care am fost privată la primul copil și pe care le regret și acum. Prima mea copilă a stat a nimănui într-o secție de neonatologie, vizitată de mine din trei în trei ore (începând cu ora a șaptea) și niciodată noaptea. Iar suptul de noapte e atât de important pentru întreținerea lactației! Dar ce le pasă lor, ei trec cu sticla cu supliment pe la fiecare copil după ce pleacă mămicile la saloane.

Damage control:

Poate nu independent de acest mers lin al lucrurilor de care m-am putut bucura născând acasă mi-am revenit aproape complet după naștere după numai o săptămână.

După prima naștere am avut o burtă complet atonică timp de aproape un an. Mă trezeam dimineața cu ea plată și seara parcă aveam șase luni de sarcină. Acum am doar piele și grăsime excedentară, dar sunt chestiuni care se rezolvă în 2-3 luni fără niciun efort. Iar dacă fac totuși efort, poate după o lună sunt ca nouă.

La prima sarcină am luat fiole de ergomet post partum, dar în primele trei zile am alăptat pe apucate și nu știu nici acum cât de corect. Abia acasă am fost round the clock, efectiv on cue - la semnal, nu la cerere. Adică alăptarea asta la semnal e mai a dracu' decât dracul, dai sân chiar înainte de a cere copilul, când dă efectiv primele semnale că ar vrea să sugă: un ros de pumn, întors de cap, o foială, fiecare ajunge să cunoască semnalele propriului copil. Copiii alăptați la semnal nu prea știu să plângă.

Mă rog, adevărul este că după sarcina asta a doua sunt mult mai tonică. Am dus în brațe zilnic un copil de 12 kg până în săptămâna 34, iar prin casă am ridicat-o și în ziua când am născut. Și la prima sarcină mergeam mult pe jos, urcam/coboram scări cu nemiluita, dar nu am făcut sport de niciun fel și probabil asta s-a cunoscut.

Nici la Denis nu am mai avut timp de sport, dar m-a ajutat cea de-a doua parte a tandemului mamă-copil - Anda - să mă mențin în formă în felul descris mai sus.

La prima sarcină am crescut de la 45 de kilograme la 70+. La a doua de la 50 la 70 sau 70+, dar copilul era mai mare și am avut mai mult lichid amniotic decât prima dată. Overall mă îngrășasem mai mult prima dată.

La primul copil am avut o dietă convențională, relativ echilibrată după normele obișnuite. La al doilea aveam foarte multe ingrediente din surse controlate - inclusiv bio. Bio pe bune, adică nu neapărat certiificate 100% - știu că dl. Dumbravă era în curs de certificare anul trecut de exemplu, cât cultivate curat. L-am mai găsit - târziu e drept - și pe Andrei Barbu, soțul unei prietene dragi; amândoi cultivă legume cu pasiune și au prețuri mai mult decât decente, calitate nu mai vorbesc și nu mă plătește niciunul să le fac reclamă.

La prima sarcină am luat vitamine prenatale și acid folic sintetic. La a doua nu am luat absolut nimic, am reglat totul din alimentație. Nu m-am ferit deloc de alimente din surse animale. La prima sarcină luam no-spa după câteva ore la birou în care mi se întărea burta. La a doua nu am luat nici măcar unul. Când m-am luptat cu inconveniente specifice sarcinii (mai puțin contracții că nu prea au fost) am primti remedii homeopate. Homeopat mi-am tratat și răcelile repetate pe care le-am luat de la copila care începuse viața în colectivitate. La Anda am luat zinnat 250mg pentru o infecție urinară căpătată în lunile mici.

Undeva între sătpămânile 28 și 34 Anda a avut un stop de creștere, ulterior a crescut constant. Pe final am avut vagi tendințe de preeclamsie: tensiune puin mărită, edeme, suficient cât să mă țină în gardă. M-a oprit dr. și la spital o zi din cauza asta.

La Denis nimic din toate astea, poate și de-asta recuperarea mea a fost mai grabnică. Iar de data asta am luat după naștere și un anume remediu homeopat care m-a împins de la spate să-mi fac treaba cum trebuie. Plus alăptare round the clock care a încurajat contracțiile care retrag uterul mai devreme (controlul medical de șase săptămâni mi-a confrirmat că și la Anda totul a fost OK din acest punct de vedere).

Totuși, după prima sarcină m-am mișcat mai ușor. La Denis am fost condiționată de partea cu placenta nedetașată să stau mai mult pe loc. La Anda aveam 3 ore de așteptare în care trebuia să fac ceva așa că bântuiam pe holurile spitalului.

La Anda mi-au făcut o incizie și am primit 3 copci.
La Denis: pielea crăpată pe lângă labii și o crăpătură mică spre perineu, aproape de exterior, avea 5-6 mm și nu pare să fi rupt mușchiul, ci numai pielea.

La o lună după nașterea Andei încă nu puteam sta pe scaun și incizia mă durea rău, aproape se infectase, mă afecta rău umezeala locală inevitabiă.
La o săptămână după Denis stau bine pe scaun, merg binișor, mă dor oasele bazinuluii uneori, dar e și drept că am și resimțit o presiune mare pe ele în ultimele două luni de sarcină.

Deși inițial am privit-o ca pe o experiență pozitivă, prima naștere mi-a furat feminitatea. Luni de zile m-am simțit de-a dreptul urâtă, nedemnă de orice apreciere. Relația cu soțul meu - pe toate planurile - s-a zguduit. Ei bine, mi-am luat această bucată din mine inapoi când l-am născut pe Denis. A fost un bonus, o valoare adăugată. Am avut impresia asta acum, de curând, rememorând nașterea ca să o pot scrie aici, nu am născut acasă deliberat ca să-mi rezolv eventualele probleme emoționale. De fapt mă percep ca fiind o femeie puternică, ștind ce vrea. A fost o surpriză să descopăr că a zăcut în mine atâta vreme nesimțit un tărâm atât de alunecos. Tot adevpărat este că am reușit până acum să-mi rezov singură micile căderi, ba cu câte un vis revelator, ba conștientizându-mi problema la un moment dat și luând măsuri conștient pentru rezolvarea ei.

Scriu asta pentru că a comentat cineva la postarea anterioară și nu vreau să se înțeleagă că aș fi vreun suflet rănit, vreun Bacovia în mizerie sau emo-kid care-și caută drumul în viață. Mai grav, pentru o parte din cititorii acestor articole despre nașterea noastră acasă, am fost și sunt un om matur care a luat o decizie conștient, nu am nicio scuză pentru asta.

O parte din acest proces de vindecare despre care vorbesc s-a desfășurat înaintea nașterii cu câteva săptămâni, la cursul Lamaze ținut de Claudia Necula de la Naște cum simți (edit: acum poate fi găsită la prăvălia părinților), când am rememorat o grămadă din ce s-a întâmplat la prima mea naștere. Acest lucru m-a ajutat să conștientizez mai ușor ce-mi doresc acum și ce s-a întâmplat atunci, cu bune (am avut oameni drăguți, blânzi și cinstiți lângă mine, m-am simțit respectată, am avut bafta să fiu mai mult singură în timpul travaliului, alte mămici nu au născut în același timp cu mine, am născut pe întuneric) și cu rele (printre altele faptul că am simțit lipsa soțului meu, am cerut peridurală și nu m-a încurajat nimeni că pot și fără - bine, asta are și o parte foarte bună, mi-a fost respectată decizia - nu am avut acces nelimitat la copil, am avut puține posibilități să mă mențin curată după ce am născut, noroc cu eperiența mea în cămine studențești și cu fetele de treabă din salonul în care stătusem în travaliu, care era într-o aripă renovată și avea baie în cameră că am reușit să ajung să fac un duș zilnic).

Așadar nașterea asta a doua a fost o experiență incredibilă, reparatoare.

Culmea e că o femeie născând nu e tocmai cea mai sexy privliște (sau o fi, nu sunt bărbat nu știu cum apreciază ei asta) și totuși simt că sunt mai apropiată de soțul meu ca înainte. Sunt mai interesată de aspectul meu decât înainte (nu că aș putea face multe să mă fac mai prezentabilă, nu m-a făcut mama top model) dar totuși :)  Nu pot să-mi doresc decât să ne țină mult și bine. Hm, dacă mă gândesc bine, parcă m-am îndrăgostit din nou: asta are sigur de-a face cu dușul ăla de hormoni care asigură bonding-ul dintre mamă și copil, care s-a răsfrânt și asupra domnului tătic.

Prima zi fără buric

Unde seamănă incredibil cu Anda

Anda mică - nu găsesc poza identică :(

Iubita mea care pare dintr-o dată gigantică

partea a patra - înregistrarea nașterii, odiseea prostiei și a intoleranței
disclaimer