highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

luni, 30 ianuarie 2012

De unde ne mai cumpărăm niște limite




Bătaia rămâne un subiect sensibil. Sunt două tipuri de părinți bătăuși: cei care chiar o consideră o unealtă educatională (iar de ei nu știu dacă să-mi fie milă sau să-i urăsc) și unii care ajung să lovească un copil din diverse motive, fără să-și fi dorit să ajungă la asta, poate din incapacitatea de a-si gestiona propriile limite. Pe aceștia îi macină vinovăția, ei caută neîntrerupt moduri de a-și îmbunătăți relația cu copilul. Cine (nu) s-a regăsit oare în povestea de aici măcar o dată?

(din pacate) Multora chiar li se întâmplă. Bătaia e o tară pe care o poartă conțtiința noastră colectivă și e tare greu sa te desprinzi de ea.

Eu, bunăoară, nu am fost un copil bătut, dar niște episoade mai violente tot îmi amintesc și-mi amintesc ca eram măricică si imi treziseră ură și frustrare. Categoric, nu vreau asta pentru copilul meu.

Nu e vorba de a găsi justificări pentru violenta, e vorba de o încercare de a empatiza. Ca să empatizezi trebuie să fii o clipă in pielea celuilalt, să poti vedea lumea cu ochii lui, să vezi cum se năruie totul în jurul tău, cum poate a pățit și el într-un moemnt de rătăcire.

Fiecare trebuie să depună eforturi conștiente să se cunoască, să se accepte, să își accepte limitele - și să le accepte și pe ale copiilor din dotare - și să se împace cu sine/ Lucru care uneori e atât de greu! Când te âmpaci cu tine însuți violența nu mai este o optiune.

Ne pierdem, ca oameni, controlul în situații alunecoase. Nu sunt scuze, e un efort de a intelege, pentru a putea repara.

Când încă ai copil mic, încă nu ești constrâns să faci față multor situații oarecum delicate și uneori contra cronometru, asupra cărora nu mai poți deține controlul integral. Nu tot timpul oricine se poate mentine zen cand primește avertisment de la serviciu că a întarziat a 5-a oară săptămâna respectivă, dupa ce nu a dormit ca oamenii de luni de zile. Sunt situații limită, situații când zbieri la lună și când îți scapă o vorbă, un țipăt, o palmă către cine e la îndnemână și te cere mai mult, deși știi clar că este nedrept și necnstit din partea ta. Și, dacă ai pățit-o o dată sau de două ori nu devii un monstru, atâta vreme cât nu te îmbraci in nepasareși sadism, așa cum invită unele cărți ca asta scrisă de dobitocul ăla de Ezzo sau de șoții ”creștini” Dobson, alți tâmpiți și dezaxați.

Ci înveți să recunoști din timp situațiile limită, să te desprinzi din ele la timp, să comunici eficient, să nu devii defensiv, sau dacă totuși devii defensiv, îți canalizezi energia negativă asupra altceva, te duci în camera cealaltă, urli, trântesti și te dai cu capul de un dulap, poftim.  Pentru că violența de multe ori e o armă defensivă. Devii defensiv când te simți neputincios.

Majoritatea celor care ajung să își bată copiii - pe care ii cunosc eu - ajung așa din cauză că au clacat pentru o secundă. Din punctul ăsta de vedere eu pot sa empatizez cu ei, nu suntem supermeni nici unii. Ne oferim unii altora soluții care să meargă pe termn lung, ne reînvățăm sa ne exprimam dragostea, nu numai frustrarea.

Mai sunt si oameni pe care la fel ii cunosc, care folosesc pălmuța la fund ca pe un instrument de educație. Lor li se pare că funcționează. Nu e vorba de a crea durere ci mai degraba de un mod barbar de a atenționa copilul că are un superior in preajmă. E o abordare care mă întristează, dar până când oamenii de soiul ăsta nu conștientizează singuri cât de mult greșesc - și de fapt nu atât ca gresesc, dar că există și căi de comunicare bivalente și mult mai eficiente pe termen scurt și lung, nu voi încerca sî îi conving de contrariul, oricât mi-ar plânge sufletul de mila copiilor lor ciuntiți.

Mi se pare că un semnal de alarmă pentru momentele când începi sa clachezi este inceputul imaginării bătăii, te vezi dându-i cuiva una peste gură. De la gând la faptă în momentul ăla mai e puțin... iar față de copii greșim cel mai des (mă refer la noi ca oameni in general, nu eu, tu sau alții de aici), cel mai ușor.

Și nu, nu există niciodată scuza pentru violență. Când devii violent te gândești că e timpul să te tratezi. Tratamentul poate fi puțină odihnă sau acțiunea de a te plânge cuiva drag sau care crezi că te poate înțelege. Oamenii care bat sunt suflete chinuite. Exceptand specimenele sadice, of course - nu dscutam despre patologie de-asta ¨grea¨ aici, cum descrie biata ființă de aici.

Ca încheiere, se semnează ncă o petiție online pentru scoaterea de pe Amazon a cărților care îndeamnă la vioolența (fizică) asupra copiilor. Și e vorba de chestii grele, citindu-le ți se face părul măciucă. Faceți/vă timp și semnați, vă rog eu, poate acțiunea asta salvează măcar câțiva copii de la suferință:

http://www.change.org/petitions/jeff-bezos-amazon-ceo-refuse-to-carry-books-which-advocate-the-physical-abuse-of-children

6 comments :

  1. Chiar asa e. bataia e un subiect sensibil.
    din experienta mea pot sa-ti spun ca e mai usor de lucrat cu cei din a2a categorie; cei care-si recunosc scaparile si cauta cumva schimbarea decat cu cei din prima categorie care sunt convinsi ca asa este bine sa procedeze.
    Ei pun in copil o samanta care abia peste ani se va vedea rodul ei. Pe cand cei din a2a categorie fac eforturi (mai mici sau mai mari) -desi recidiveaza-, ceilalti simt o nevoie acuta de a prezenta si altora metodele lor; ptr ca ei pe moment sunt multumiti. de fapt ei urmaresc sa corecteze/innabuse/elimine un comportament si nu cauza care duce la acel comportament. tratam simptomele ptr ca asta ne da satisfactia lucrului rezolvat. insa adevaratele probleme raman neintelese si neexploatate. si copiii duc cu ei mai departe acest tipar si normal ca adulti fiind sunt rezistenti la schimbare. e si o nevoie subconstienta de razbunare: asa trebuie sa fie ptr ca asa a fost si la mine.
    E mult de lucru ptr ca asta e mostenirea lasata de cei dinainte si oamenii in general sunt rezistenti la schimbare. daca le mai si arati ca au ceva de schimbat la ei, si nu la copii, gata. e atac la persoana.
    Comunicarea nonviolenta nu e considerata solutie de catre cei care vor sa fie neaparat "sefi".

    Despre petitie, sa-ti zic ca aveam prejudecati deoarece m-am mai implicat pana acum in petitii de-astea, am pus suflet si a ramas undeva in vant tot demersul. dar de data asta, a fost diferit. dupa ce am semnat, am primit un email de multumire de la cel care a initiat petitia cu sugestia de a da mai departe anuntul.
    chiar sper sa se rezolve deoarece ma intalnesc des cu astfel de persoane si cartile astea sunt "the best manual ever" ptr ei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru adaugire... si pentru semnatura. Sper sa vad cum cartile alea, ororile alea, dispar macar de pe Amazon.

      Ștergere
    2. Zoozie, eu am primit una din cartile alea cadou! trasa la xerox!
      deci...
      sa dispara zic

      Ștergere
  2. Zoozie, am citit postarea ta cu lacrimi in ochi, iar apoi m-am dus pe blogul Ralucai sa recitesc scrisoarea anonima a acelesi mamici, cu care am empatizat enorm, din pacate...

    Am lasat acolo un lung comentariu, pe care mi-l asum si il voi posta si aici, sperand din suflet sa fie vizibil cat mai multor mame. Acesta e textul meu:


    Eu nu imi lovesc fetitele si sper sa nu ajung niciodata sa o fac, nu le scutur, nu le gzaltai... si incerc sa nu ridic nici macar totul la ele, stiind cat rau le pot face, in acest fel. Dar imi e cumplit de greu... si cea mai mare spaima a vietii mele, de cand sunt mama, este sa nu clachez intr-o buna zi, sa nu uit de legamantul pe care l-am facut cu mine insami si sa nu ajung sa imi "educ", sa imi "disciplinez" copiii asa cum am fost eu crescuta, de catre parintii mei.

    Mama mea a fost teribil de severa cu mine. Ma certa mereu, ma lovea "usor" pentru orice nimic, ma pedepsea cu tot felul de restrictii si nu accepta sa "tin gura cu ea", impunandu-mi decizii cu mereu aceeasi explicatie: "ca asa vreau/zic eu!"... Nu m-a batut niciodata la sange, nu mi-a lasat urme pe corp, insa acele mici corectii zilnice - palme peste fund, peste cap, peste fata, tras de par sau de urechi etc. - mi-au lasat rani adanci in suflet, pe care nu cred ca le pot vreodata vindeca. Am incercat, pentru ea, sa fiu copilul perfect, cuminte, cu performante scolare extraordinare, harnica in casa... orice, doar sa o vad multumita. Si nu parea sa fie niciodata indeajuns, mereu greseam ceva, mereu era loc de mai bine, mereu nu ma straduisem suficient. In sufletul meu de copil ajunsesem sa fiu convinsa ca nu ma iubeste. Dintre toate mamele din lume, de ce tocmai ea, MAMA MEA, nu ma iubea?!

    Acum sunt adulta, am familia mea, par un om complet, fericit. Insa in interior sunt ciobita, am "issues" de tot felul cu mine insami, port un razboi inceput acum 30 de ani si care nu se va termina decat odata cu mine, cand voi inchide ochii. Imi iubesc mama, am iertat-o, stiu ca nu a vrut sa fie o mama rea, stiu ca asa cum s-a purtat cu mine s-a purtat cu oricine altcineva din jurul ei - facandu-le tuturor viata mizerabila. Tipa mult, din orice, iar tata (care nu si-a pierdut niciodata cumpatul si nu s-a certat deloc cu ea) obisnuia sa ma tempereze spunandu-mi complice sa o las in pace, ca e bolnava cu nervii... Si totusi, niciodata nu a luat vreo pastila de nervi, nu a fost la vreun doctor, nu i s-a pus vreun diagnostic si nu a fost ajutata cu vreun tratament. In tot acest timp, pe scara blocului tipau si alte mame la familiile lor, primeau bataie si ceilalti copii si nimeni nu mergea la psiholog. Era un model de viata unanim acceptat, sau macar tolerat tacit, de catre cei din jur.

    RăspundețiȘtergere
  3. (am defacat, comentariul era prea lung si nu a fost acceptat pentru publicare)

    Stiu ca mama ma iubeste, ca imi vrea binele si ca ar face orice pentru mine. Si totusi, de cate ori fetitele mele fac ceva ce ma supara, simt in mine acceasi "gheara" a nebuniei, acelasi impuls de a le pedepsi cumva pentru ceea ce au facut... Si, chiar daca pana acum nu am fost in pericol de a ceda, chiar daca ma simt stapana pe situatie si inteleg oroarea acestor mecanisme, am temerea ca undeva in mine "fiara" aceasta astepta o clipa de slabiciune pentru a se descatusa. Si simt ca, odata interiorizat acest fel de educatie, va trebui sa ma comport toata viata ca un alcoolic iesit de la rehab: sa ma feresc de a consuma chiar si o singura doza de agresivitate (pentru ca numai prima palma e grea, nu-i asa?), sa ma tin departe de situatiile conflictuale, sa raman mereu cu simturile in alerta, gestionand cat pot de bine reactiile negative din interiorul meu...

    Si, cum spuneam, e al naibii de greu... iar aceste randuri le scriu doar pentru ca stiu ca, asa ca mine, sunt multe alte mame, sunt multi alti fosti copii disciplinati dupa "moda vremii" de acum 30 de ani, care nu realizeaza pericolul permanent in care se afla (ele, dar mai ales copiii lor). Nu va rog nimic altceva decat sa lasati toate aceste ganduri si amintiri sa iasa la lumina, acceptati-le, faceti pace cu ele, apoi priviti inainte, la copiii ce va iubesc neconditionat si nu repetati, nici macar o data, greselile mamelor voastre...

    Candva am avut cu sotul meu o discutie despre cum sa ne "educam" copiii... si el spunea ceva de genul: ok, n-o sa-i batem, s-o sa fim severi cu ei, dar daca se pun in pericol trebuie sa reactionam, spre binele lor! Daca, de exemplu, baga ceva in priza, trebuie sa le dam peste manute, sa se sperie si sa nu mai faca altadata!

    Si l-am intrebat: de ce "trebuie" asta? De ce ar fi permis sa le lovim atunci, dar nu si alta data, de exemplu cand ar vrea sa puna mana pe cuptorul fierbinte? Ce o sa facem, ne facem un tabel cu situatii permise si nepermise de a ne lovi copiii? Pe ce criterii vom decide care situatii se "preteaza" la lovituri fzice (o "palma usoara la fund" spunea sotul meu) si care pot fi rezolvate cu o simpla cearta? Si tot asa... cat de sadic suna aceasta discutie?

    Si ne-am dat seama, atunci, cat suntem de vulnerabili, ca adulti si parinti, din cauza felului in care amandoi am fost educati (sotul, la randul lui, a fost crescut "in spiritul vremii", cu o palma la fund, cu o urecheala pentru notele mici sau vreo boacana copilareasca). Repet, eram doi parinti decisi sa nu-si bata copii, decisi sa fie parinti model, calmi si intelegatori, rabdatori si "cat de cat egali" cu copiii, dar care facem liste cu situatii in care, TOTUSI, o palma ar fi fost necesara...

    La noi inca nu s-a intamplat. Dar, ceva in sufletul meu imi spune ca dintre cei ce citesc lucrurile acestea, multi au crescut asemeni noua. Multi nu vor sa ajunga semenea parintilor lor, dar cati oare vor reusi? Nu e nevoie de nicio recunoastere publica a numarului de palme luate in copilarie, nu e nevoie de nicio marturisire... ci doar de constientizarea faptului ca odata crescuti asa, matricea exista in capul nostru si, mai devreme sau mai tarziu, va trebui sa luptam cu noi insine pentru a ucide acesti "demoni" din noi. Le-o datoram copiilor nostri nevinovati... si ne-o datoram noua, pentru fiecare lacrima, pentru fiecare clipa cand - loviti fiind de mama sau de tata - ne-am jurat sa nu facem acelasi lucru cand vom fi parinti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Carla, induiosator mesaj, iti multumesc mult ca l-ai postat aici.

      Ștergere