L-am uitat printre alergături şi drafturi, dar mi-ar părea rău să nu vadă nimeni ce a fost atunci. 



Alăptarea printre toddleri sau întâlnirea din mai organizată de La Leche League Bucuresti

Dacă ar fi să găsesc un cuvânt care să caracterizeze evenimentul de vinerea trecută ar fi gălăgie. Copii chiuind și mișunând, mămici învârtindu-se după ei, mămici încercând să acopere vocea copiilor ca să poată schimba o idee cu cap și coadă cu partenera de discuții și, timid, mămici care încercau să se prezinte pe ele însele și cum, dacă și de ce vor să înțarce pe unui din mișcătorii șefi pe care îi portretizam mai sus.

Mișcătorul șef din dotare a găsit cu cale să se culce la sân, în brațele mele, profitând de apariția la o oră complet neșteptată a sânului din dotare :). Așa se face că, acele câteva poze făcute de soră-mea până să plece, ne-au surprins în aceeași poziție în care mi-au amorțit mie picioarele.

 Când "trebuie" să înarci

Când nu mai poți, când crezi că totul se rezolvă când prâslea nu mai suge. Când alăptarea e o corvoadă. Când iți prinde bine să știi că se mai și termină. Sau că-l poţi pasa şi cu tac'su. Pe el împreună cu ţâţa aia de schimb.

Sunt tare curioasă să aflu câte din mămicile ajunse la pragul cel mai de jos al oboselii au plecat cu inima puțin mai ușoară, profitând de schimburile de impresii și de exemplele pozitive prezente printre noi (că avem şi de-alea, fără să fie booby nazis). Pentru că, oare ce învățăm? Că e greu de multe ori, dar și fără... ei bine și fără... e tot greu. Ecuația nu se schimbă, ci doar o mică parte din variabile.

Dar suntem obosite și ajungem să nu ne mai gândim la posibilele traume pe care le provocăm micuțului în momentul în care decidem,de multe ori brusc pentru ei, că alăptarea e indezirabilă și obositoare. Când începem cu distragerea atenţiei, cu "copiii mari nu mai sug", "ţiţi e bolnavă", "nu te mai suport", "e ruşine să sugi", "du-te la mă-ta mare şi înţarcă-te"... În fond înţăcarcarea nu e suferinţă... sau aşa ar trebui, să nu fie. Nu ştiu de ce în folclor ni se tot pompează faza aia că "odată tot ne rupem de mama", " e durers dar e o nouă etapă", "o sa vezi ce-o să se maturizeze/ce-o să mănânce singur/ce-o să aducă bani acasă şi-o să rezolve logaritmii ăia şmecheri". Oare?

În fond cât va mai continua? Ce înseamnă e prea mare sau nu mai pot? Ce-o să faci când îţi răceşte sau face enteroviroză şi nu o să-l mai poţi alina aşa repede cum o faci acum? Cum se comportă un copil de un an jumate care răceşte faţă de unul de trei ani? Să ne punem întrebarea asta, pentru că după ce se termină alăptarea încep bolile repetate, cam ca atunci când copilul intră în colectivitate. Şi să ne mai gândim că sunt copii care poate nu se mai trezesc noaptea după înţărcare, dar dacă al tău e de-ăla care se trezeşte până la 4 ani să bea apă/lapte/să vrea la mama, să se ducă la baie, că a visat urât, că a făcut (iar) febră, că-l dor dinţii sau urechile... Mă intreb dacă merită efprtul sau nu.


Şi acum faptele.

Deja are un an şi ar trebui să sugă doar dimineaţa şi seara. Al meu mănâncă dimineaţa şi seara câte-un miligram de mâncare şi în rest suge. Ce mă fac?


Oare? Copiii sunt diferiţi. Orice om este diferit. De ce trebuie să intre la tabel? În fond mediile se fac din extreme. Datele pe care se bazează aceste afirmaţii sunt statistici, sunt golite de individualitate, de fluctuaţii. Ni se dă o medie. Doctorul uită de multe ori că şi curbele de creştere tot nişte medii sunt.

Apar voci care spun că nu-i bai dacă se amână diversificarea până la un an. Că, datorită incidenţei foarte mari a alergiilor de tot felul, printre altele, dar şi a descoperirilor privind dezvoltarea sistemului digestiv al copilului mic, a nu-i da cereale până la un an e chiar recomandabil.

Nu ne plac extremele? Diversificăm la şase luni, dar cu grijă, nu trebuie să mănânce tot ce-am mâncat noi până la 20 de ani în câteva luni. Separarea alimetelor noi între ele prin regula de 3-4 zile e o măsură de precauţie şi o regulă de bun-simţ. Intoleranţele alimentare de multe ori se vădesc în timp. N-am văzut copil sub un an bănuit de intoleranţă la gluten. Dar copiii sub un an primesc gluten şi foarte mulţi primesc înainte de opt luni. Sistemul lor digestiv este iritat şi dat peste cap treptat. Numai după ce vedem că stagnază în greutate de şase luni începem sa investigăm. Păi cum, are intoleranţă la gluten? Îi place pâinea şi e mort după biscuiţei, n-ai fi zis! Mda, e o boală mută. Iar dacă ai un copil care se diversifică lent, care-ţi scuipă mâncarea, poate ar trebui ascultat şi el. Instinctele lor sunt inefabile, extraordinare. Copiii simt când pot mistui oul şi refuză sistematic orice mâncare în care am pus pe nevăzute un micron dintr-un gălbenuş. Alţii scuipă lactatele până la  vârstă venerabilă. Alţii ciugulesc ca nişte furnici (bine c-o fac, măcar!). Dacă renuţăm la mâncatul compulsiv, de multe ori le facem un bine.

Toţi sfârşim prin a mânca la masă dintr-o farfurie, asta dacă nu suntem cumva neamuri cu Tarzan sau nu ne permitem farfurii. Cum niciuna din cele două posibilităţi nu e probabilă în România, este sănătos sa ne imaginăm că nu e concurs si că bebeluşul nostru de un an şi trei lui poate are nevoie de o pauză şi să ne conformăm, mai ales când ştim că e sănătos. Şi, ca să aveţi linişte, ciţi aici.

Doctorul îmi spune că după un an laptele nu mai e bun. 

Atunci de ce are atâtea lucruri în compoziţie? Doctorul a alăptat / a avut o soţie care să alăpteze? Şi doctorii sunt oamenii şi sclavii prejudecătilor şi experienţelor personale. Nici la doctor nici la popă nu te duci fără discernământ în buzunar.

Are un an şi 8 luni şi suge mai des decât când era nou-născut. Nu se va înţărca niciodată

Întotdeauna  copiii de peste un an par că regresează înaintea unei noi achiziţii. Fie că se expandează la propriu, că învaţă să-şi ţină echilibrul, să sară, să se caţere, să mănânce singur, sau capătă un set nou de concepte şi concepţii abstracte, sau adaugă nouă sau 25 de cuvinte la vocabular, copilul alăptat va suge întâi mai des ziu şi noaptea, va fi mărăit, va vrea în braţe la mama, va refuza uneori mâncarea, va avea nevoie de siguranţa prezenţei fizice a mamei. Va redeveni bebeluş, adică va tinde spre starea aceea în care nu-şi punea atâtea probleme, în care viața era mai uşoară şi sânul mamei era centrul universului. Întoarcerea la origini mereu are un efect liniştitor.

Durează la nesfârşit? Nu. Avem răbdare? Ar fi bine să da. Alăptăm la cerere? Vă rugăm! După această perioadă veţi avea lângă voi un alt omuleţ. Va înflori, se va linişti. Până la regresul următor. Copii cresc în salturi, ce să-i faci?

Mai sunt copii care sug din ... plictiseală. Sau pentru că asta ştiu ei cel mai bine  să facă şi nu le captează atenţia ceva mai interesant. Odată cu suptul au şi atenţia mamei, deci împuşcă doi iepuri dintr-o dată. Nu o dată fetița mea mă lua de mână, mă punea pe scaun și mă punea să pun mâna pe mouse, ca ea să sugă în liniște o vreme. Asta... imediat după treyire. Eu am ritualul cafelei dimineața. Se pare că ea avea și ea un ritual care o făcea să se simtă bine. A, că eu aș fi vrut să ieșim să prindem ultravioletele de dimineață și ne prindea prânyul învârtindu-ne în jurul cozii, asta e altceva. Dar odată ce am înțeles mecanismul din jurul acestui învârtit mi-a fost mai ușor să gestionez problema, cel puțin în o parte din zile. Tot e ceva!

Mai sunt opii cărora le erup canini şi măsele. Durerea şi stresul sunt mari. Se spune că un adult căruia i-ar erupe dinţii ar muri de durere. Cum să nu te caute atunci să se aline? Ei sunt atât de naivi încât cred (şi culmea, uneori chiar au dreptate) că dacă vin la pieptul mamei totul va fi ca înainte. Se reped cu disperare la sân şi apoi pleacă şi la un nou val de durere vin la loc. Aşa am păţit într-o noapte până să-mi dau seama ce-o deranja pe micuţa mea. Când iese dintele durerea este acolo, nu prea ai cu ce amorţi locul într-atât încât chiar să nu doară când sfredeleşte gingia. Să ne bucurăm că îi putem alina puţin în braţe, ce spuneţi?

Minunata vârstă de doi ani 


De obicei vine după o perioadă de regres. Mai toate mamele mi-au spus acelaşi lucru, parcă după doi ani se limpezesc apele. Parcă atunci comunicăm mai uşor cu ei, lururile par... mai limpezi, nu găsesc alt cuvânt. Dar până atunci...  Sigur, nu sunt doi ani calendaristici ci aproximativi. La unii pot fi şi două luni peste. La noi a fost doi ani fix. A venit exact după o perioadă de regres, exact când mă aşteptam mai puţin. Au început să dispară erorile în comunicare, tantrums-urile. Evoluţia era tot graduală, tot pe nesimţite, dar ne-am trezit parcă lângă un alt copil. Asta e partea bună.

Aia proastă e că vin "the terrible twos" cu accesele lor de independeţă, cu frustrările pe care le aduce capacitatea lor redusă de a vorbi cursiv şi de a se face unori înţeleşi. Dar cu multă empatie şi, dacă e cerută, cu ţâţa mamei, zău că toate trec!

Pentru multe dintre noi vine întoarcerea la muncă şi integrarea copilul în familia extinsă sau în colectivitate. Nu vă imaginaţi ce adjuvant este alăptarea, de câte accese de furie sau frustrare ale copilului vă poate salva un sân scos la timp şi ce uşor se rezolvă anxietatea de separare în acest fel. La sân parcă schimbările şi absenţa mamei pot fi mai uşor de îndurat.

Suptul se răreşte, dar încă pot exista perioade de supt nebun. Tabloul se schimbă mult faţă de cel existent cu un an inainte.

Intervine presiunea socială: "e ruşine să sugi", "e dezgustător ca un copil aşa mare să sugă". Cât este de mare?


Suptul se transformă în paşaprtul mamei când ajunge acasă, în momentele noastre de tandreţe, devine parcă mai puţin hrană cât... cum să-i spun, alint? Nu chiar. E un special treat. "Mami, dă-mi lapte de la tine că e duuulce." Câte replici delicioase am auzit :).

Sunt voci "specializate" care asociază alăptarea cu un abuz sau cu imposibilitatea mamei de a se rupe de propriul copil. Noi am ajuns la concluzia că am zice "merci" să se mai rupă puţin de noi.

În sfârșit, ştim că la un oment dat vor vrea să faca lucruri singuri, din ce în ce mai multe lucruri singuri. Vine o zi când plânge, tu dai să-l împaci cum ştii mai bine şi zgâtia zice "nu ţiţiiiii!". Vine altă zi când nu te bagă în seamă când ajungi acasă, că desenele cu Donald puse de tati sunt mult prea faine şi iaurtul mâncat singur cu linguriţa e delicios. Vine altă zi când iar te ia la "aparat" imediat cum ajnge acasă că i-a fost dor de tine. Sau vrea doar să le pupe pe "doamnele", de parcă ar fi nişte entităţi de sine stătătoare. Şi câte nu vor mai veni! Într-o zi vom afla că avem copil mare care spune "mami, nu mai sug de a x ani, promit!" sau: "nu ţiţi, cacle!" (nu sân, lapte! - Anda).