Dat fiind frigul de afară şi atitudinea mea uşor pedestriană, îmbinată cu faptul că traversez zilnic un oraş mare în drum spre exercitarea dreptului la muncă, trăiesc diverse chestii mai mult sau mai puţin ieşite din comun.

Pentru mine, care doi ani am trăit într-un soi de balon roz, unde tronau scutece mai mult sau mai puţin refolosibile, piureuri, jucării bebeluşeşti şi grija mea supremă era numărul ore de somn legat al Bebelinei, unele lucruri par noi sau oricum poartă o tentă de incredibil. Încă mă simt surprinsă de anumite manifestări mai mult sau mai puţin specifice subculturii în care, din păcate, mă scald zilnic măcar două ore.

Vreau să înscriu o parte din lucrurile astea întru posteritate şi închin o adâncă rugă to whom it may concern să nu se taie curentul. să nu mă caute nimeni la telefon (mda, sună...) şi să nu intervină alte nimicuri, în aşa fel încât să nu-mi pierd elanul creator.

Nu e vina mea că e aşa frig şi gheaţă pe jos. Singurele încălţări antideraparante în care am încredere mai mult de 75% sunt nişte botine roşii şi suratele lor albe. Care, combinate cu pantalonii mei pe picior şi cu haina albă îmi micşorează vârsta cu cel puţin 7 ani.. Şi când îmi pun şi gluga deja eternului meu pulover roşu, mai scad încă vreo 7.

Altfel nu-mi explic cum de mi se întâmplă tocmai mie, după atâţia ani în care am fost lăsată în pace (mă refer la anii de dinainte de bebe, asta ca să fie clar). Şi mă întristează puţin treaba asta, dar din cu totul alt punct de vedere decât vă imaginaţi. Vedeţi voi, tinerele noastre femei nu prea sunt respectate. Încă sunt reduse la rolul de jucării ale fanteziilor secuale ale jumătate din rataţii care-şi caută de lucru pe stradă sau te miri pe unde.

Prima întâmplare nu are nimic rău în ea, ba e chiar de o dulceaţă incredibilă, cu parfum de "cum am devenit huligan" şi alte romane despre iniţiere care mi-au încântat tinereţile zbuciumate.

Drmul meu ocolit dinspre serviciu se scurtează vizibil dacă trec de pe o strada cu case, pe lânga cârciumioara unde ne comandăm prânzul şi mă insinuez neviovat pe lângă colţul unui bloc, ajungând foarte aproape de o staţie de metrou unde mă alătur valului viu. Alaltăieri a nins în Bucureşti, cum bine ştiţi probabil. Din lucrul ăsta rezultă uneori zăpadă, alteori zloată, care se transformă în ceva absolut indezirabil după ce îngheaţă.

Scurtătura mea are o hibă, aproape de colţul blocului trebuie să treci foarte aproape de intrarea adâncită spre un garaj, practic ai două palme de teren oarecum plat care incepe să se încline abrupt, o miniprăpastice, care acum alunecă destul de rau, dar de care am cam uitat ieri seara, deşi văzusem că începe să îngheţe tot. Sau poate am zis că e suficient de întuneric să-mi testez ghetele 4x4.

Rezultatul e că, dacă nu m-aş fi ţinut de o ţeavă de gaze întâmplător plantată la îndemână, aş fi sfârşit în postură de Tom Cat care încearcă să patineze. Puţin mai încolo, câţiva copii de vârste diferite profitau de derdeluşul miniatură care urmează prăpastiei. Vreo doi erau mai mari, să zic că aveau între 13 i 16 ani. În întunericul ăsta hibernal naiba poate spune cu siguraţă mai multe detalii.

Unul din băieţi m-a întrebat dacă vreau să mă ajute. Mi-am concentrat văzul pupăzat, am văzut grupul de copii veseli pe care iniţial doar îl autisem şi îl distinsesem doar vag şi mi-a clipit beculeţul: nu, nu e nimic dubios la mijloc. Zic: "da! Altfel dau cu roţile-n sus pe-aici". La care el: "păcat, te-aş fi ajutat". Eu zic: "dar eu am zis că da, că să mă ajuţi!" Tipul foarte surprins atunci, dar şi mândru, în privirile vădit admirative ale celorlalţi puşti îmi dă o mână de ajutor şi-mi văd de drum după ce-i zic, normal mersi. M-a amuzat teribil, cred că i-a crescut self-esteemul pentru o săptămână după faza asta. Uitasem de inocenţa micilor adolescenţi, sunt tare, tare simpatici!

Dar îmi dau seama că par accesibilă. Poate o să-mi iau şi o bătaie cu bulgări zilele astea.

Mai puţin simpatic a fost când astăzi s-a postat un nene în faţa mea după ce îmi pusesem în vârful capului numita glugă roşie. Am crezut că are nevoie de vreo îndrumare şi m-am pregătit să-l ascult. La care ăsta îmi spune foarte serios că mi-a îngheţat păsărica. Nu vreţi să ştiţi unde l-am trimis, până şi eu prefer să nu-mi aduc aminte.

Însă am început să-mi pun probleme serioase când mergeam pe strada mare dar pustie unde leneveşte firma unde lucrez şi o maşină m-a claxonat pentru că probabil o fată ascunsă de o haină albă, cu o glugă roşie şi cu picioarele subţiri vârâte în nişte botine roşii sport pare foarte accesibilă şi orice cocoş simte nevoia să-i atragă atenţia. Fiecare după puteri. Iar eu aş face bine să mă îmbrac ca o babă, deocamdată e singurul mod în care pot evita întâmplări neplăcute. Cred că gluga roşie e de vină. Numai cu ea pe cap mi s-au întâmplat toate astea. Şi altele, de exemplu acum câţiva ani mă întreba lumea: "Ce vrei, Scufiţă roşie?" Până şi când mergeam la şcoală, într-un scurt stagiu pe care l-am susţinut în Madrid, şoferul autobuzului mi-a zâmbit şi mi-a spus "Caperucita Roja" într-o zi ploioasă. Sau poate pur şi simplu o glugă roşie incită la joacă. De la joacă la hârjoneală e doar un pas. Şi româmnii noştri simpli se hârjonesc în pat. Deci purtaţi glugi roşii, dragele mele, sunt foarte sexi. Contraindicaţii: s-ar putea să aprindeţi pe cine nici cu gândul nu gândiţi.