Real sau nu, mie situl acesta mi-a dat fiori reci pe şira spinării.


De când am copil, am reconsiderat avortul şi voi povesti mai departe care-mi sunt motivele.

Dintotdeauna am respectat dreptul femeii de a întrerupe o sarcină şi am şi militat pentru asta. Nu înseamnă, însă, că eu aş fi dispusă vreodată la a face una, aş minţi dacă aş pune că nu am luat-o în considerare, dar am şi fost (din fericire) ferită de sarcini nedorite. De fapt, singura apărută a venit la monetul potrivit şi cu persoana potrivită, s-a finalizat cu succes şi mă toacă la cap în dimineaţa asta pentru că are nasul înfundat şi nu-i mai ajunge camera să-şi împrăştie toate jucăriile.

Poate semăna a inconsecvenţă ceea ce urmează, dar cine sunt eu să decid că altă femeie poate fi mamă? Argumente precum că s-ar fi putut feri dinainte cad. Se pot întâmpla atâtea: sarcina poate fi consecinţa unui abuz, s-a rupt prezervativul, a fost o greşeală de calcul sau pur şi simplu fata a fost luat de val. Greşeala e omenească, trebuie să plătim o viaţă întreagă pentru ea?

Sau poate există şanse chiar mari să se nască un copil cu mari probleme de sănătate. Cine suntem noi să decidem pentru nu una, ci două vieţi umplute de suferinţă şi de multe ori de o moarte ce va veni mai degrabă mai devreme şi după chinuri şi operaţii reuşite sau nu, decât mai târziu? Chiar şi un copil cu sindrom Down, asa frumos, incocent şi dependent cum este el e pasibil să trăiască mai puţin decât un om obişnuit.

Pe de altă parte, sunt atâtea femei care "plătesc" viaţa întreagă pentru un avort, întrebându-se oare cum ar fi arătat copilul lor în momentul X sau Y? Sau dându-şi seama că viaţa lor nu s-ar fi schimbat de fapt  atât de dramatic dacă ar fi avut un copil.

Aşa este, cumva "plata" diferă, la fel ca şi percepţia a ceea ce trebuie să faci în cazul unei sarcini nedorite. Depinde de care parte a baricdei te afli tu, ca femeie, in momentul respectiv. Spre deosebire de bariera înfiorătoare a nebuniei, bariera între acceptarea şi respingerea unui posibil copil se poate muta destul de uşor. Cine ştie, la 20 de ani, cu şcoala abia începută şi fără perspectiva unui ban în buzunar poate nu m-aş fi încumetat nici eu să fac un copil. De aceea luam contraceptive în fiecare zi. Însă şi eu am greşit, şi mie mi s-ar fi putu întâmpla! Am şi fost alături de o prietenă care a trecut prin aşa ceva. Era alegerea sa, dificultatea sa, momentul ei de cumpănă şi am înţeles-o. Am rămas gravide aproximativ în aceeaşi perioadă.

La 26 de ani, însă, eram deja hotărâtă să nu fac acest pas. Pe jumătate hotărâtă, de fapt. Era doar un pas la care preferam să nu mă gândesc. Prima opinie complet anti-avort am găsit-o la o prietenă bună de atunci. Nu înţelegeam însă prea bine mecanismele decizionale. În afară de ideea că omori un copil şi că avortul e exclus din start, n-am reţinut mare lucru şi nici nu cred că mi-a prezentat nici ea allte argumente. Pentru că... alte argumente sunt inutile dragii mei.

Am facut primul ecograf la 4 săptămâni, fără ca măcar să ştiu că aştept copilul. Patru săptămâni, de fapt, înseamnă două săptămâni de la fecundaţie. Două săptămâni la care era vzibil un corp galben gestaţional (parcă aşa se numea). Totul părea bine pus la locul lui, nici urmă de copil. Dacă aş fi pierdut sarcina sau ar fi fost o alarmă falsă nici n-aş fi simţit nimic atunci, nicio dilemă, nici suferinţă.  Copilul era ceva abstract, invizibil pentru mine, practic doar lăsase câteva semne vizibile pentru doctoriţa mea şi... şi... nesiguranţă, teamă şi îndoială pentru mine. Oare chiar e acolo? Poate e doar un ciclu întârziat, cu siptome exgerate, cu tensiune în sâni, o burtă cât toate zilele, pantaloni care parcă mă încăpeau cu greu, edeme. Şi tăticul care nu-şi dăduse acordul (de altfel nici eu nu mi-l dădusem) ce va face? Se va simţi el legat de mâini şi de picioare? Mă voi transforma oare peste noapte într-o disperată după măritiş care intenţionat l-a tras pe sfoară?

7 săptămâni. Am trecut prin toate chinurile nesiguranţei.După vizita de 4 săptămâni am stricat un test de sarcină din cauza emoţiei, dar al doilea ne-a scos ochii cu a doua liniuţă mai roşie parcă decât cea de test. La 7 săptămâni mă lăsasem deja de fumat de două săptămâni şi, dacă-mi aduc bine aminte, simţisem chiar nişte crampe îngrozitoare într-o seară, pe care mai târziu le-am asociat nu ceea ce în limbajul de specialitate se numea nidaţie. Momentul când boţul meu mic se prinde de membrana noii sale case. Care am citit eu că uneori poate fi dureros. Dar ce sperietură, câtă lacrimi, câte rugăminţi ca pruncul meu să trăiască! Nu-l văzusem mai bine, încă nu ajunsesem la controlul care verifica dacă are sau nu inimioară sau e o sarcină ratată. Dar îl iubeam deja ca pe... copilul meu. Încercam să-l ating, eram amândoi sideraţi şi încercam să ne imagină oare ce ne aşteaptă?

7 săptămâni, vizita la doctor, un nou ecograf şi un bob mi de fasole care se umfla şi se strângea ritmic. Avea 170 de bătăi pe minut, trăia şi va avea mâini şi picioare.

Alte mame nici nu ştiu că aşteaptă un copil la 5 săptămâni de la fecundaţie. Eu aveam două inimi.

12 săptămâni, prima morfofetală, momentul când aflam dacă are circumferinţa cranială în parametrii normali. Mă aşteptam să văd o broscuţă, deşi citisem pe Internet cum ar trebui să se prezinte copilul meu la acea vârstă gestaţională. Am găsit, dragii mei, un om în miniatură, care înota şi m-a umplut de bucurie. Câte săptămâni n-am reprivit cu dragoste cele câteva poze cu căpşorul, cu coloana vertebrală, cu mânuţele şi picioruşele din câteva unghiuri diferite. Abia aşteptam să le arăt familiei.

Avea rinichi, anse intestinale, practic toate organele în forma lor rudimentară. Avea talpa de un centimetru si un nas de un milimetru! Aveam un om în miniatură şi atunci m-a pocnit o realitate cotidiană. Că în mod normal se pot face avorturi până la 12 săptămâni. Că la 12 săptămâni avem în pântec nu un boţ de carne, ci un copil!

Şi mi s-au suprapus imagini dintr-un documentar vechi contra avorturilor, imagini filmate de la un ecograf în timp ce se efectua o întrerupere de sarcină. Când copilaşul părea că fuge de chiureta care-l ciopârţea pe viu şi felul absolut delirant în care era dezmembrat de asiprator. Şi, deşi nu sunt o fire religioasă, în acel moment când am văzut copilul înotând pe ecranul negru i-am mulţumit lui Dumnezeu că am un copil sănătos şi mi-am promis mie că voi avea atâtţia copii câţi voi avea, indiferent de câte greutăţi materiale aş putea înfrunta din această cauză. La 12 săptămâni un făt e un om în miniatură. Are tot ce aveţi şi voi: două mâini cu 10 degete, două picioare terminate în acelaşi număr de degete, are organele interne, dar nu e capabil să trăiască în afara mamei. Doar atât. Voi scana şi pozele.

În 1990 s-au înregistrat un milion de avorturi în România. Femeile au respirat uşurate că pot alege pentru corpul lor, dar pe vremea aceea nu se făceau decât foarte rar ecografe. Din păcate.