Orice lucru în natură funcţioneză potrivit principiului conservării energiei. Picăturile (de apă sau lapte) sunt sferice pentru că ocuupă cel mai mic volum. Molecula de apă are un unghi magic de 120 de grade dat de dispunerea in spaţiu a atomilor de hidrogen fata de cel de oxigen. Se spune ca acest unghi este responsabil pentru proprietăţile atipice ale apei, precum mărirea volumului în stare solidă determinat de modul de aranjare a cristalelor. Sau aşa-mi aduc eu aminte de la chimie.

Din sala de lectură a bibliotecii judeţene unde mergeam să-mi pregătesc comentariile la română am rămas cu o imagine a unei formule matematice cu Pi în ea, care arăta modelul urmat de dispunerea frunzelor si ramurilor copacilor - în mare este vorba de o spirală, iar unghiurile pe care le fac aceste frunze şi ramuri faţă de trunchi sunt oricum, dar nu haotice. Şi se pare că e dispunerea care profită cel mai eficient de spaţiul şi lumina disponibile.

Oricum, lumea e plină de minuni, iar noi nu mai ştim să le admirăm, doar vrem să le copiem, să le luăm cu noi... oare unde? Ce să facem cu ele?

Cu ce mă ajută pe mine o copie de lapte matern când eu pot să-l fac pe al meu? Aud în stânga şi în dreapta că "nu am avut lapte", "am rămas fără lapte", "nu am avut laptele bun", "îmi plângea copilul de foame"... şi alte asemenea.

Dragi mămici şi tătici, acest articol vă va povesti într-o manieră sper neconvenţională de ce orice femeie (şi orice bărbat pus într-o situaţie limită) poate avea lapte suficient să hrănească nu unul, ci trei copii.

Legea cererii şi ofertei

Nu a apărut ca o consecinţă a economiei, ci economia este o aplicaţie a acestei legi până la urmă. Poate funcţiona foarte bine şi în alte contexte, care nu ţin de societae, ci de echilibrul natural al lucrurilor.Când sunt mulţi iepuri se nasc mulţi lupi. Când suge bebe fac mai mult lapte. Dacă mai suge unul, fac şi mai mult. Dar nu dintr-o dată. Nu oricum. Ci în felul meu.Trebuie să am răbdare.

Biologic vorbind, o mama poate face lapte din momentul când naşte. Pentru informaţii tehnice, vă rog să aprofundaţi linkurile de aici. Mai sunt şi alte situri sau persoane la care puteţi cu uşurinţă apela pentru aprofundarea teoriei. Eu mă războiesc acum cu chestiunile practice, cu acele chestiuni care au intrat cumva in folclor şi pe care, în realitate, le cred până şi persoanele care susţin că sunt pricepute într-ale alăptatului sau măcar că acceptă ca dat ce le spune una sau alta despre alaăptatul corect, a la carte. De exemplu, soţul care te susţine în demersul alăptător, dar acceptă cu inocenţă când Icsuleasa spune că nu a avut lapte. Hai să zicem că, uneori, soţii nu sunt atenţi la nuanţe şi ajung să creadă că, aşa cum ţie "ţi-a venit", aşa putea să "nu-i vină" doamnei în cauză, deşi aţi aprofundat mecanismele de nenumărate ori la o cafea. Aşa cum un soţ alăptător se poate uşor convinge că asemenea afirmaţii sunt logice şi fondate, tot aşa poate oricine să se convingă de acest lucru, mai ales că nu are nicio alăptătoare material-disactic prin preajmă.

Acum enervaţi-vă în continuare.

Aşadar...

1. Nu am lapte.

Nimeni nu are lapte chiar imediat după ce a născut. Nu, nici eu n-am avut dar nici nu-mi puneam problema dacă scot o stacană de colostru sau nu când storc un sân. S-a întamplat să găsesc într-adevăr o picătură galben-uleioaso-albă-translucidă între două degete dar, la fel de bine, puteam să nu văd niciuna şi nu ar fi însemnat absolut nimic pentru mine, deşi eram destul de neinformată la momentul cu pricina.

Lactaţia se instalează la câteva zile după (orice fel de) naştere, ca urmare a stimulării continue a mamei de către propriul copil. Că există şi excepţii, adică mame adoptive care ajung să aibă secreţie lactată şi fără să fi născut, nu poate decât să confirme că lactaţia nu e nici pe departe o adevărată filosofie, ci o funcţie biologică ca oricare alta. Bunica bunicii mele şi-a alăptat o nepoată (începând de la şase luni ale copilului) timp de vreun an. Jur că e aşa, e o poveste care circulă în familia mamei mele deja de generaţii. Mama copilei a căzut bolnavă sau a murit, iar bebeluşa a rămas în grija bătrânei, care a pus-o la sân ca s-o liniştească şi numai aşa tăcea. În scurt timp, străbunica a avut lapte şi a dus-o aşa, precum spuneam, până s-a înţărcat copilul. Nu ştiu dacă avea full supply sau nu, ştiu însă că era vorba de o noncorformistă, care a ales să locuiască singură într-o casă în apropierea pădurii de acolo. Era genul de femeie fermă, care ştia întotdeauna ce vrea. Bunica mea a prins-o când era copil şi-i cam ştia de frică :)

Prin urmare, dacă lactaţia se poate instala în decurs de aproximativ două săptămâni de stimulare directă chiar la o mamă adoptivă, o mamă naturală, cu un copil care plânge lângă ea, are toate şansele să pornească cu dreptul în alăptare, chiar dacă nu a ajuns la echilibrul hormonal ideal oferit de o naştere naturală neindusă, etc. etc.

Şi totuşi, de ce nu se întâmplă aşa?

Păi pentru că:


2.  mama e încurajată să dea biberon "până apare laptele". Această metodă, oferită cu dărnicie în majoritatea spitalelor de la noi şi de pretutindeni, e inamicul numărul unu al alăptării.

Pentru că, orice moment în care copilul meu primeşte biberonul, e un moment în minus în care îl ataşez la sân şi nu am timp nici să mă familiarizez cu procedura în timpul când sunt încă în spital şi, teoretic, are cine să-mi arate unde şi dacă greşesc. Dacă cer sfatul şi strâng din dinţi când şi dacă nu-mi place tonul asistentei de serviciu, ajung acasă cu oarecare experienţă în alăptare, sau măcar cu încrederea că nu rup spatele copilului când îl aşez la sân, ceea ce tot e ceva.

Dacă nu mă simt în largul meu alăptând, mă voi supune fără drept de apel unei presiuni enorme şi nu-mi va veni laptele. Doar o mamă liniştită şi încrezătoare în forţele proprii poate alăpta cu succes (ştiţi vorba aia, senină şi cretină? ei, cam aşa trebuie să fii ca să nu bagi în seamă nimic în jurul tău şi să te asculţi pe tine însăţi).. cred că angoasa este duşmanul numărul unu. Dacă stai şi numeri fiecare picătură de lapte înghiţită de copil şi mai faci şi proba suptului cu o foaie aşezată sub cântarul electronic, chiar nu mai faci lapte la următoarea masă! (să mă ierte mămica de a cărei poveşti m-am servit aici).

3. La un moment dat, n-am mai avut lapte suficient, îmi plângea copilul de foame şi mă simţeam vinovată că-l chinuiesc. Aşa că i-am dat formulă.

90% din mamele care dau un biberon înţarcă în maxim o lună pentru că îl iau pe "nu" în braţe şi cred cu tărie că nu pot continua. Copilul observă, aşa simplist cum e el în stare la o lună sau două, că din biberon laptele curge mai usor. Mama vede că bebe s-a îmbuibat şi doarme 3 ore, dar nu-şi pune problema că somnolenţa e consecinţa faptului că, în fond, laptele ăla e doar un aliment mai greu de digerat decât laptele tău. Şi persoana mea vrea să doarmă după ce mănâncă o ceafă de porc şi cartofi prăjiţi cu bacon la fel prăjit pe lângă ei. Şi nu mă interesează argumentele conform cărora şi laptele praf e bun. E bun, dar nu pentru un nou născut care are pe mamă-sa lângă el.



În fond, de ce-ar plânge un copil?

Poate pentru că:
- vrea la mama
- ii e sete
- e într-o săptămână cu nori negri
- trece printr-un puseu de creştere
- il doare ceva
- trebuie schimbat
- il deranjează refluxul...
- are gaze
- vrea în altă poziţie


4. Aveam laptele ca apa, cum să satur copilul cu aşa ceva?

Şi eu, după atâta vreme de alăptat, păţesc aşa. Toată lumea a citit (de multe ori fără folos că multe doamne zic că ştiu ele mai bine, că ele au trecut prin asta, nu tu) teoria cu fazele laptelui: apos la inceput, alb la mijloc şi uleios şi alb sau gălbui la sfârşitul suptului. Ei bine, hai să mai pun şi eu o problemă, una despre care n-am auzit vorbindu-se.

Am observat că un sân folosit rar dă la o primă masă lapte mai puţin dens.Uneori şi la a doua, că doar cu o floare nu se face primăvară. E mai uşşor să iei decât să pui la loc.  Situaţia e departe de a fi iremediabilă şi denotă un singur lucru: faptul că se alăptează mult prea mixt, adică mama dă sân cumva dimineaţa, la prânz şi seara şi în rest lapte praf sau, mai plauzibil, pune copilul la sân cât are ea impresia că are lapte, apoi dă 200 de lapte praf. O mamă care se plânge de aşa ceva ar avea nevoie să arunce naibii toate ustensilele necesare hrănitului alternativ, să îşi cheme mama sau o prietenă pe la ea ca să-i dea să mănânce, să se cocoţeze în vârful patului şi să stea cu copilul la sân două zile, făcând pauze doar pentru dus la baie (dacă n-are sling).

Cred că şi o babă de 80 de ani, care a alăptat în viaţa ei o lună, şi asta acum 60 de ani, face lapte într-o săptămână de asemenea tratament intensiv. O mamă cu lactaţie diminuată are nevoie de câteva ore până la trei zile, în funcţie de starea ei sufetească şi de vârsta copilului (dacă bebe e în puseu de creştere, o să dureze mai mult până are mama impresia că are lapte). 


4. Mă săturasem să mă mulg.

Pe asta o cred. Ştiu cum e, şi, totuşi: un copil are mama. Sau doi, sau trei, sau şase. Dar mama nu e obligată să se mulgă.

Uneori mi se pare că pompa de muls a fost inventată de o firmă producătoare de lapte praf.

Pompa e utilă, dar nu înlocuieşte gura copilului. O pompă nu va scoate niciodată la fel de mult lapte ca un copil. Ştiu că e un cliseu, dar e doar adevărul. Uneori nu scoate deloc lapte şi am ajuns să cred că nu scoate din cauză că mama care recurge la pompă este deja tracasată în ultimul hal. Motiv pentru care let-down-ul întârzie chiar şi când şi dacă pune copilul la sân, darămite când pune chestia aia sterilă pe piele, creînd acel vid dezgustător şi care nu seamănă nici măcar cu 10% din senzaţia pe care o dă o guriţă pe sân. Dacă mama nu e liniştită şi foarte motivată nu, nu va scoate destul lapte cu pompa, mai ales dacă va insista cu orele la muls, devenind din ce în ce mai disperată ce nu are ce pune în sticlă. E o senzaţie absolut mizerabilă, îţi vine să te strângi de gât şi te întrebi unde ai greşit.

Din cauză că nu poate nu scoate eficient laptele cu pompa, mama e predispusă canalelor înfundate şi mastitelor, care invariabil vor micşora debitul de lapte. Cred că debitul de lapte într-un sân care a avut un canal înfundat îşi revine cam în 3 săptămâni, dacă mama insistă ca sânul ăla să fie folosit. Eu n-am insistat şi l-am mai înfundat o dată, apoi chiar şi-a micşorat debitul enervant de mult, în aşa fel încât fata mea nu l-a mai primit nici în somn. Acum alăptez la dreptul.

Sfatul meu entru o mamă care a ajuns în situaţia de a scoate lapte cu pompa de sân, de orice fel ar fi ea, e să adopte o atitudine mai relaxată, mai fatalistă. Ei, şi dacă nu e acum, poate vine peste o oră. Şi dacă nu vine nici atunci, nu-i nimic, o sa bea nişte lapte praf. Nu se moare din asta, sunt atâţia copii care-i supravieţuiesc şi se transformă în adulţi străluciţi. Ideea este că,odată relaxată din punctul ăsta de vedere, dispar hormonii de stres care inhibă lactaţia. Indiferent de ce concluzie eliberatoare v-aţi servi (a mea a fost desigur doar un exemplu), totul converge spre relaxarea mamei, care va reuşi să alăpteze mai multă vreme, dacă asta îşi doreşte.

Obstacolele descrise mai sus sunt lucruri care pot fi evitate foarte uşor cu puţină bunăvoinţă aş adăuga, cu riscul de a enerva la culme. Dar nu am văzut până acum nicio mamă adeptă a alăptatului mixt să fie dornică să se urce în vârful patului cu copilul în poale şi să se dea jos numai când îşi rezolvă problema. Care problemă poate veni de orişiunde: de "sus", de la centrul de comandă al fiecăreia, de la spital, din jurul nostru, asta chiar nu are mare importanţă în asemenea momente. Sunt momente cheie, momente în care trebuie să acţionezi rapid şi să ştii cui să ceri suportul şi ajutorul. Am citit multe poveşti despre alăptări eşuate ca să-mi dau seama că, în mare, cam asta se întâmplă: există anumite momente cheie în care un gest aparent lipsit de importanţă determină un anumit model de comportament.

Dacă i se pare un calvar, atunci a alăpta sau a se mulge nu este pentru ea şi trebuie să găsească o soluţie care să o ajute să fie împăcată cu ea însăşi. Fiecare vede lumea în felul său şi, dacă mama şi-a impus nişte baiere psihologice de netrecut când vine vorba de alăptare, acest act nu mai are nimic firesc şi deci uşor în el. Personal nu le pot înţelege, eu le-am înlăturat pe ale mele foarte uşor. Dar încerc să înţeleg şi ce se întâmplă în mintea altor oameni, indiferent de cât de subiectiv percep eu acele posibile gânduri, mă ajută să înţeleg lumea din jurul meu.



Pentru unele persoane e greu de acceptat că dormitul în acelaşi pat şi alăptatul la cerere merg mână în mână, spre exemplu. Că oboseala de a te mişca mereu în alltă cameră sau de a te ridica pur şi simplu în fund cu copilul sunt piedici serioase pentru care cineva poate se simte tentat să renunţe. Asta e, dar măcar cine renunţă ar face bine să nu se simtă arătată cu degetul, alăptatul e un deziderat, nu o normă, într-un final un echilibru se va găsi în toate..