... când naşti liniştită, înconjurată de căldură şi respect pentru situaţia ta unică şi eşti îndrumată să îţi asculţi corpul şi copilul care se pregăteşte să vină. Când totul decurge firesc, iar ajutorul înseamnă o încăpere curată, posibilitatea de a sta în apă sau oricum ţi-ar face plăcere în acel moment. Când cei dragi sunt în contact permanent cu tine şi au emoţii la unison.


... când după ce ai născut eşti ajutată să pui copilul la sân şi-l vezi adormind pentru prima dată la pieptul tău. Când cineva îţi arată cum să ataşezi copilul la sân şi laptele este stimulat astfel mai uşor ca niciodată iar sânii care ustură sunt un vis urât.

... când în seara de după naştere nu eşti nevoită să stai aşezată pe un colac.

... când nu trebuie să ţii regimuri draconice pentru că alăptezi.

... când ştii că un copil s-a născut să fie ţinut în braţe şi, în general, cât mai aproape de părinţii lui, care îşi fac programul în funcţie de al lui şi nu aşteaptă ca cel mic să se înregimenteze şi să adopte un program de adult, dacă s-ar putea să nu se trezească pentru masa de noapte.

... dacă pornești de la premisa că plânsul unui copil e ceva normal, în niciun caz nu e făcut să te calce pe tine pe nervi sau să te șantajeze emoțional.

... dacă accepți că niște luni de acum înainte nu are rost să-ți plănuiești la sânge activitățile casnice, sociale, profesionale, cele care țin de maternitate, de a fi soție/prietenă/iubită.

... dacă înveți să te bucuri de ce ai

... dacă nu-ți compari copilul cu al altora sau cu cei care erați tu și jumatea ta când erați mici (pun pariu că la șase luni făceați caca la oliță și cel puțin unul din voi spuneam poezii la un an)