Sursa

Nu ştiu prin ce concurs de împrejurări ajunsei şi eu pe cautbona.ro. Nu cautam bonă, jur, dar nici nu cred c-o să caut una la ei după ce am citit acest articol. Dacă bonele lor aplica aceste principii demente????



Va rog sa ma credeţi că mi s-a tăiat respiraţia de nervii pe care mi i-am făcut numai frunzărind această capodopera a nesimţirii părinteşti. Mi-am propus să dau un răspuns autoarei Dana Spătaru, care nu ştiu ce fel de om este, dacă are copii - şi, dacă-i are, cred că sunt terorizaţi încă din scutece şi se vor apuca de fumat când vor fi mari. Nu ştiu dacă este psiholog sau pur şi simplu un colaborator, asa cum sunt şi eu pentru alte publicaţii online... Cert este ca EU nu mi-am permis să scriu vreodată mai mult decât mi-a permis acel common sense anglo-saxon, nu am vrut sa fiu niciodată radicală sau sa stârnesc senzaţie şi nici nu cred ca am dat la moară unor tendinţe excesive privind stilul de viață al cuiva, în sensul că nu cred că am ajutat vreodată pe cineva să-și găsească scuze şi să se complacă în lene, obiceiuri nesănătoase precum mâncatul fără limita (de sus sau de jos) sau bătutul copilului.

Trebuie oare să mai spun? Da, cred ca trebuie. Cred cu tărie că un copil nu este un bibelou, nu este un animal de casă. El este o persoană! O persoană incapabilă sa vorbească dar capabilă să se exprime, un OM care trebuie ascultat, protejat şi servit. Nu devii sclavul copilului, ci eşti părintele lui, singurul în măsură să-l iubească şi să-l protejeze, nu să-l dreseze, domnii şi doamnele mele. Când devii părinte trebuie să accepţi că viaţa ta se schimbă continuu, că nu mai eşti tu pe primul plan şi că, multa vreme de acum înainte, boțul ăsta de carne cu ochi are nevoie de atenţia şi, da, de răbdarea ta. Trebuie să te educi să renunţi şi tu la câte ceva în favoarea lui. Acum, ce pretenţii poţi să ai de la un copil care nici măcar nu mănâncă singur? Să te lase în pace sa te uiţi la televizor sau să iţi bei cafeaua cu vecina? El descoperă lumea prin ochii tăi, îl poţi face părtaş activităţilor tale. Poate fi şi el un copil care este parte din viata ta. Copilul nu e neapărat invaziv când se manifestă, nu îţi face ţie în necaz. Nu urlă, de exemplu, când discuţi cu cineva. Și, dacă o face, totuşi, are şi el motivele sale: îi e teamă de necunoscut (adverb) sau de necunoscuţi, te vrea pentru el, el îşi dorea să faceţi în acel moment o activitate posibil mai interesantă pentru el şi pentru mintea lui naiva şi inocenta decât observarea pasivă a unei discuţii între adulţi.... Copiii negociază, putem profita de asta. Ei devin toleranţi în măsura în care tu, ca părinte, îl înveţi ce este aia toleranţă, ce Dumnezeu!

Asa e, suntem oameni. Avem limite, urlăm, poate devenim chiar isterici, suntem stresaţi, obosiţi, ne apasă lipsa banilor sau prea multi bani, dificultatea anumitor alegeri... Asta este, trăim într-o lume dinamică, mai dinamică decât a fost vreodată vreo lume de la începuturile planetei pana cum. Si este asa pentru ca noi singuri ne bombardam cu informaţie. Dar ne putem pune şi noi nişte filtre, putem sa ne oprim timpul în loc ca să mai stam şi cu copilul nostru!

Merg să îmi schimb bulinuța (am aflat de ce nu voia piersică mai devreme [:D]) şi revin, trebuie neapărat sa combat enormitatea asta, altfel nu voi dormi la noapte. 
Gata, schimbat, plecat pa, întors, pasat lu' tati pentru masa de seara (şi singura serioasă pe ziua de azi se pare). 

Cele mai frecvente greseli pe care le fac parintii.