Uite că aproape trec doi ani de când am născut şi n-am făcut un lucru care se face: n-am povestit cum a fost. Nu am găsit acel timp de stat pe îndelete şi rememorat fiecare senzaţie, de altfel nici acum nu am acest timp, m-am hotărât pur şi simplu să povestesc în răstimpurile mele de respiro, cele în care bubulina prestează somn de voie iar eu ar trebui să îmi pun cafeaua de-a dreptul şi să lucrez.


Naşterea Andei nu a fost un proces traumatizant pentru mine.E drept, s+a desfăşurat în spital, tatăl ei nu a fost lângă noi şi a văzut-o abia pe seară. A fost un moment magic, dar... de spital. Nu ştiu acum la ce să mă opresc, la naşterea aceasta ca fenomen ... cum să-i zic... care implică şi mizerie, lucruri mai puţin poetice, sau să mă rezum la capitolul trăiri şi s-o transform într-o poezie? Oare Andei cum i-ar plăcea să îşi afle venirea pe lume? Pe de altă parte îmi voi aminti eu oare exact ce s-a întâmplat în acea noapte? Totul începe să devină mai viu, îmi cresc emoţiile şi mi se face dor de bebeluşa mea, aşa cum era ea mică şi cu o faţă pe care la început n-am recunoscut-o pentru că mă aşteptam la nişte markere ale familiei mele )dacă numai copii mici de acolo mai văzusem...) şi fetiţa era leită tatăl ei. Cu ochii mari şi buze mici, mişcătoare. Tatăl a văzut puţin mai târziu că buzele erau copia buzelor mele.

Buburuza mea s+a dat venită târziu, la 40 de săptămâni şi 3 zile. Tot timpul am crezut că voi naşte mai devreme, poate şi pentru că mama a adus-o pe Ralu la 35-36 de săptămâni. Drept urmare, am convenit cu cei de la serviciu ca de la 1 septembrie să lucrez de acasă, să nu le încurc socotelile. Am continuat să rezolv cereri de-ale clienţilor cât de des am putut. Deja aveam o burtă că nu mai aveam loc să şed pe fotoliu. Cumpărasem apartamentul şi am umblat după uşi,gresii, faianţe, după cadă... ţin minte nu mai terminam odată şi se făcuse octombrie şi îi spusesem buburuzei; acum că tot ai întârziat atât mai stai puţin să pun şi gresia în baie...

34 de săptămâni, control de rutină, programat mai din timp. Dr. vede un bebe cam mic, văd cum i se schimbă faţa. Eram la a treia ecografie, facem doppler, ce măsurători de rutină, alea sunt vax albina. Concluzia, a fost un stop de creştere cândva, dar copilul e bine, nu apare suferinţă fetală,, mai monitorizăm. Ne vedem la 38 de săptămâni la spital. Sau cam aşa ceva.

Am făcut o ecografie la 4 săptămâni (asta nu se pune, căutam altceva şi am găsit copil!), apoi la 7, la 12 - morfo de trimestrul 1, când buburuza avea talpă de 1 cm şi năsuc de 1 mm. Şi ave formă de om. La 3 luni încă se pot face avorturi, eu am văzut un om în mine, un copil cât o palmă care avea şi mâini, şi cap, şi degete, şi anse intestinale... avea tot ce-i trebuia să fie om! Şi am mai făcut morfo de trimestrul II, la 23 de săptămâni, când am văzut-o cum îşi mânca degetele, cum dădea din picioruşe şi cum se juca cu cordonul ombilical care părea ca o ţeavă super groasă faţă de cât de mică era ea.

Şi am aşteptat. De fapt am trebăluit. În august venea lumea la interviuri şi-i primeam eu. Asta implica mult coborât şi urcat câte 4 etaje. De cel puţin câteva ori pe zi. Pot pune că era sportul meu preferat şi, pe lângă kilometrii pe care îi mergeam zilnic după serviciu au constituit singurul fitness prenatal de care am avut parte. Ţin să spun că aveam mult mai multă viteză decât orice coleg pe jumătate adormit din clădire aia. Iar oamenii care veneau la interviuri făceau câte o faţă... mi-amintesc în special un tip care era foarte stresat că el întârzie la întrunire de partid. Nu ştiu dacă ştiţi genul de trepăduş relativ bine îmbrăcat, oarecum cu pretenţii dar care merge cu autobuzul, are întotdeauna o geantă după el, aleargă să facă tot felul de comisioane pentru oamenii care n-au chef  să umble după acte, încearcă să încheie tot felul de mama lor de asigurări, intră în companii de tip piramidal, în sfârşit, orice să mai iasă un ban. Genul de om care acum vreo 6+7 ani când nu ploua cu minute naţionale dădea bip să vorbească cu tine "afaceri". Mda, omul ăsta zicea că el scoate aşa cam vreo o mie de euroi cu alergăturile lui dar se grăbeşte, eu ştiu, timpul înseamnă bani. Eu îi explic că există şi joburi la care nu alergi atât dar câştigi pe-aproape, era un tip foarte important. L mine, dacă eşti capabil, ai posibilitatea să câştigi destul de convenabil de exemplu. Sunteţi cam stresat; haideţi profitaţi de interviul ăsta să vă relaxaţi puţin. Viaţa merită trăită, arată bubulin scoţând un picior în relief prin burta mea.

Apoi s-a terminat cu serviciul, am cumpărat casa.
-500 de euro în plus, duduie, zice nenea.
- Omule, nu,ţi-am dat un preţ, să zici mersi că e şi ăsta că îţi dau banii mâine, ia zi tu pe cine mai găseşti să-ţi dea banii mâine?
- A naibii nevastă mai ai şefule, îi zice soţului. Femeia e femeie, ce să te înţelegi cu ea?
Am cumpărat mobila. Apoi uşile. Apoi faianţă şi gresie. Apoi am schimbat baia. Şi în tot timpul ăsta am devorat o tonă de struguri. De toate mărimile şi culorile,, struguri să fie. Şi mai lucram pentru la serviciu până când simţeam că-mi pleacă burta la plimbare.

Cu ruleta la subsuoară

fitness prenatal

 Când a venit sorocul să mă prezint la control, am plecat de acasă doar cu cafeaua băută iar la spital, pentru că dr. era în operaţie, mi-am ma lut una. Cu o seară înainte devorasem nişte măsline verzi cumplit de sărate, aşa încât dr. mea a văzut un butoi pe două picioare cu tensiune 13,9 (de la 9,5 cât aveam în general). La ecografie a mai văzut foarte puţin lichid, aşa că m-i-a dat un loc într-un salon şi l-am rugat pe al meu să-mi aducă bagaj de spital că sunt pe punctul de a naşte... artificial. Muream de necaz. Am tot încercat săi spun dr că tensiunea e de la o tona de cafea şi un munte de sare, ca va trece. Într-adevăr,  aveam 11 cu ceva peste vreo 4 ore, iar a doua zi prestasem 2 pungi de lichid amniotic, aşa că în sfârşit m+a trimis acasă. Copilul meu părea de 36 de săptămâni ştiu asta pentru că l-am auzit pe şeful de secţie când îşi dădea cu părerea. Apoi dr. mea a bombănit cu altcineva că ea ştie sigur că nu e aşa, că l-a văzut pe bebe de la început, etc. etc.

Ce mi-a plăcut:

- că dr. mi-a spus de-a lungul sarcinii de analizele uzuale şi mi-a recomandat torch
- că mi-a spus de TT şi mi-a spus unde trebuie făcut, ce implică asta dar nu a pus accentul pe obligativitatea testului (de altfel am decis să nu-l fac)
- că nu a fost fatalistă; eu am fost întotdeauna foarte relaxată pe parcursul sarcinii şi mi-a încurajat atitudinea
- dar, la primul semn de eventuală problemă, a reacţionat prompt, mizând însă întotdeauna pe calea naturală şi pe capacitatea de refacere a organismului
- că m-a încurajat să nasc natural
- că, după naştere, mi-a zis că îmi revin repede, că centurile sunt pentru bătrâni cărora le ies toate cele când tuşesc, în niciun caz pentru o femeie tânără.


Lista continuă în postările viitoare.