Nu înţeleg de ce lumea crede ca unui copil mic trebuie sa-i zduncini nervii făcând tot felul de zgomote tari când plânge. De exemplu sa apuci zdrancănică şi să i-o agiţi în faţă doar-doar n-o mai plange. Sau să ridici vocea la el (chiar pe soţul meu l-am văzut făcând aşa de faţă cu mine, cică-i distrăgea atenţia s nu mai plângă; i-am distras-o şi eu lui deşi nu plângea). Sau să te strâmbi la el şi să faci zgomote ciudate din buze sau limbă sau alte enhancementuri ale fiecăruia. Când de fapt e atât de simplu să mulţumeşti un copil mic. Trebuie să gânfeşti ca el. Să simţi ca şi el că orice motiv de tristeţe face ca lumea să se dărâme în jurul lui iar bucuria face totul să strălucească. Copiii trăiesc intens şi când ceva devine mult prea intens pentru inima lor mică işi cată sprijin, alinare şi leac universal în braţele mamei. Iar dacă tu, în faţa căruia un copil plânge, nu eşti mama lui, poţi face un efort să nu te simţi deranjat şi să oferi necondiţionat o clipă de afecţiune. La prima vedere nu-i ca a mamei, dar copilul va prinde puţină încredere şi în tine, deşi nu vei vedea cum tace instant.


Până la urmă, un copil se calmează când e ţinut în braţe. Cel puţin mie aşa mi s-a părut în puţinele (zic eu) cazuri când mi-a plâns fata.

Sunt mai multe situaţii în care un copil plânge, iar plânsul este diferit pentru fiecare din ele, aşa încât persoana care vede de el îi poate face troubleshooting destul de eficient chiar dacă nu e mama lui. Tratăm cauza, nu efectele. Vedem de ce plânge bebe, chiar cu efortul inimaginabil de a-l suporta aşa supărat când nu aveam chef de urlete (câteva secunde, minute în plus).

- Plânsul de foame, durere, disconfort sau boală - controlăm scutecul sau ce e sub sub scutec, oferim lapte/mâncare, ne uitam după eriteme, lovituri, controlam posibilele dureri de dinţi sau burta şi oferim remedii uşoare, astea toate în funcţie de vârsta copilului

- Plânsul de "vreau sa fiu iubit". Îmi pare rău, aici nu exista scăpare, bebe trebuie luat în brate, vorbit cu el, pupat, drăgălit, oferit într-un final o activitate interesantă (adică nu din prima, trebuie întâi stabilit un contact fizic, oferit copilului o pârghie sa afle ca nu e singur). Aici aş include şi tantrums sau bătrânescul pârţag. Mie mi se pare că ne joacă nervii deliberat ca să ne testeze limitele dragostei şi ale răbdării; atunci au nevoie de garanţii în plus.

- Plânsul de "nu pleca fără mine". Sindromul de separare nu dispare niciodată :). Să auziţi bocete când îndrăznesc să plec noaptea la baie fără ea. Mi se mai întâmplă să nu adoarmă complet sau să vrea să mă folosească pe post de suzetă. Altfel fac toate eforturile să plec când deja doarme dusă. Remediul a fost să o alăptez noaptea cu o mână ţinându-mă de pantaloni; măcar dacă nu adoarme sugând s-o scutesc pe cât posibil de impresia sfâşietoare pentru ea că-i neg dreptul la hrană.

Mai sunt cu siguranţă n situaţii particulare. Vă băgaţi să enumeraţi câteva?