Profit de faptul ca am pacalit Zuzulina (si m-am ridicat din pat si in plus tocmai m-am alimentat cat pentru trei) sa mai astern un gand, o maslinutza a creierului meu greu incercat de statul acasa cu toate munca bruta pe care o implica (statul). 

Stau si ma gandesc ca ma voi intoarce la serviciu imbatranita cu 2 ani si aratand cu 5 ani mai batrana si ca-mi va lua vreo 3 luni sa revin la normal din punctul asta de vedere. Am vazut in iulie ca serviciul relaxeaza. Ma intorceam plina de verva si forta sa am grija de Zuzulina si s-o alaptez peste noapte in asa fel incat sa completez golul de peste zi... La 8 luni si putina mancare, fetita lua o pauza nutritionala destul de serioasa in cele 8 ore sau mai multe pe care le lipseam eu. Asta si o oarecare lipsa de perspectiva in ce priveste perspectivele mele profesionale post intoarcere serioasa la munca m-au decis sa ma mai sacrific un an si 4 luni pe altarul maternitatii alaptande.

M-am gandit stand stramb ca spatele tot ma durea rau... Asadar m-am gandit ca sunt un om cu suficienta ambitie, destule talente si mustind de angajament si etica deontologica (mwahahaha) incat sa imi rezolv orice probleme cand ma intorc "definitiv" la serviciu. Cu atat mai mult cu cat parea sa nu am de castigat decat 2 joburi in loc de unul, iar de la cel de-acasas nu cred ca-mi puteam lua liber.

Dar ce m-a apucat? Pai asta m-a apucat.

Nu am citit cartea insa ard de nerabdare sa pun mana pe ea. Probabil ca doamna spune mult mai multe acolo.

De ce vad insa in orice discutie doua categorii de femei, cea de cariera si mama perfecta? De ce vad ca femeia trebuie sa renute la drepturile si avantajele ei sa aiba un copil si sa-si poata urma dorinta (daca este) de a-l creste singura macar o perioada?

Singura e un eufemism. Nu trebuie sa fie singura. Are un sot, de cele mai multe ori (cu, fara acte, cand ai copii te numesti sotz draga). Are o familie si organizatii care ar trebui s-o informeze si s-o ajute fizic sa isi duca sarcina la indeplinire. Nu este numai sarcina ei cresterea unui copil. Tatal trebuie implicat la randul sau. Dragostea paterna vine poate cu timpul, probabil la inceput pentru tati este mirarea, este minunea ca au un copil pe care, spre deosebire de mama, nu l-au simtit in ei atatea luni (stiu, se scrie peste tot de asta, sorry). Tatal trebuie ajutat de mama sa isi creeze legatura cat mai repede cu nou-nascutul. Cu cat intarzii sa faci asta, cu atat legatura intre tata si copil se face mai greu, mai tarziu, iar mama e nemultumita, devine acra, obosita si se simte nedreptatita. Iar tatal trebuie invatat cu grija sa aiba incredere in fortele lui, sa nu-i fie teama sa ingrijeasca, sa atinga copilul. Ca si in dragostea de cuplu, eu cred cu tarie ca atingerea, faptul ca esti acolo, ca participi activ, da o masura importanta a dragostei, a atasamentului.

E nedrept sa te culci pe-o ureche spunand ca tu ai servici, aduci bani in casa si, odata intrat in cuib, ai doar dreptul de a-ti petrece putinul timp liber dupa bunul plac. Eu ca "tanara" mama nu am deloc timp liber decat cu ajutorul tau. La asta te-ai gandit? Cat timp am avut un copil mic in casa, pana si statul la baie mi-a fost conditionat de plansetele sale.

Refuz sa fiu singura, eu m-am hoarat sa cer ce am nevoie. Singurul lucru care ma frustreaza e ca, spre deosebire de copii, sotii nu isi creeaza un ritual (iau copilul, il schimb, il spal, ii dau sa manance). Lor trebuie sa li se spuna mereu, zilnic, ia copilul, da-i sa manance, spala-l, fa-i si drege-i. Daca tu nu spui toti pasii, tatal nu-i face nici el atat timp cat esti si tu in casa. Si uneori nici cand esti plecata, pentru ca "n-a stiut ca trebuie schimbat". Presupune ca nu trebuie facut. De unde oare comoditatea asta? Sau poate e teama de a lua decizii cu privire la copil? Simt ca petrec prea putin timp cu el, ca nu-i inteleg suficient fiecare gest sau geamat asa cum pare sa faca mama, care parca intra in mintea lu' bebe si stie clar cand ii e foame, cand e speriat sau cand trebuie sa doarma? Eh, nici noi mamele nu stim, luam totul prin eliminare. Cu timpul, ajungi sa nimeresti si din prima dar in caaate momente nu vedem ca noi credem una iar copilul a vrut /spus altceva si numai printr-o strafulgerare (venita uneori la zile distanta dupa ce copilul a facut/spus ceva pe limba lui) intelegem ca era vorba de cu totul altceva decat banuiam noi?

In sfarsit, am scris asta cu gandul la cel putin doua persoane care se spetesc singure iar despre una stiu sigur ca nu primeste respectul cuvenit pentru ce incearca sa faca si nici nu spera la vreun ajutor. Nu stiu ce fel de viata e asta dar sper sa ajunga la ceva mai mult pentru familia lor, in asa fel incat sa fie toti fericiti, nu numai jumatate plus unu... Pornisem la drum cu idei total diferite de asternut aici dar le-am uitat, cred ca au ramas in pat la Zuzulina adormita.

Si, in caz ca Zozoo citeste polologhia asta, ii trasmit ca e un sot model, ca, in ciuda faptului ca m-am suparat uneori pe el din diverse motive, am admirat tot timpul la el dorinta de a invata si de a se "perfectiona" si am apreciat fiecare efort, chiar si pe cele stangace de a ma ajuta cand a facut-o. (Dar am notat si momentele egoiste :D).