highlists

Unelte ajutătoare pentru evaluarea suptului și a posibilelor probleme în alăptare

În unele zone este greu de ajuns la un consilier în alăptare. Puteți întotdeauna discuta cu cineva, dar vă copiez mai jos câteva trucuri ut...

miercuri, 16 ianuarie 2013

La bine și la greu


Mă tot gândesc la ce ni se întâmplă, cu bune și cu rele. De la sfârșitul lui octombie fiică-mea nu a mai vrut la grădi, a trebuit s-o retrag fiindcă a refuzat foarte vehement (pleonasmul este voit). Am fost cu ea pe acolo, s-a purtat absolut normal, educatoarea părea să-i fie o soră mai mare, a stat lângă ea din proprie inițiativă... Încă nu-mi dau seama ce a făcut-o să renunțe așa și de ce încă refuză orice posibilitate de revenire în colectivitate. Mă rog, am niște bănuieli care merg către gelozia fraternă. Om trece peste toate, dar e greu și, cum spune englezul, time-consuming. La propriu :)

Noi celebrând săptămâna internațională a alăptării

După cum spuneam...


Relația ei cu sânul a redevenit strânsă, dar e și foarte labilă, furioasă, nesigură, are crize de nervi care uneori mă blochează sau îmi trezesc cea mai cruntă vinovăție. Noi toți am trecut de fapt printr-o peroadă de reinventare, am trecut prin foc și pot spune cu mâna pe inimă că arătăm altfel. Nu mă așteptam, credeam că ne-am învățat lecțiile de la bebe#1. Pe mine m-am suspectat de un pui de depresie post-partum de prin septembrie, probabil a pornit de la furtunile hormonale de după naștere, s-a accentuat odată cu eforturile mele de a citi semnalele celor mici, în așa fel încât ajunsesem extrem de sensibilă la semnalele non-verbale ale tuturor din jurul meu. 



Era înnebunitor, era ca și cum aș citi brusc gândurile celor din jur. În grupuri, în mijloace de transport, de exemplu, percepeam stresul oricui, eram ca un burete. După naștere femeia regresează, devine instinctuală, urmând ca, odată cu creșterea bebelușului, să se închidă din nou în sine. Eu nu mă mai închideam. De altfel și alte transformări fizice firești, precum căderea părului, întârziau să apară. Mă trezeam și des noaptea și mă odihneam prost.

Copiii mei au o oarecare diferență de vârstă pe care o credeam optimă, dar realitatea este că bebele mai mare e încă prea mic să fie înțelegător și să se fi desprins de mine suficient încât să-mi văd de treaba cu bebele mai mic. Nevoile lor sunt teribil de diferite, de la program de somn și nutriție până la felul în care vor să interacționeze cu mine.





Poate vă întrebați unde naiba era restul familiei, în cazul ăsta. Ei bine, era pe-aici, prin jur, dar iată că tot pe mine mă voiau: unul hăis, altul cea, uneori unul plângea, alteori amândoi, încât ajungeam să mă cred de-a dreptul indecvată, incapabilă. Denis de la șase luni s-a ridicat în picioare și a început să meargă singur abia zilele trecute, la zece luni. De la 4 luni stă în fund voinicește, a demonstrat curiozitate pentru solide tot cam atunci și nu accepta să stea într-un sling prin casă, ci doar afară. Nu mereu mersul de-a bușilea îi satisfăcea curiozitatea și a trebuit să las deoparte tot ce-mi propusesem în perioada bebelușiei mici și să îmi exercit exclusiv funcțiunea pentru care eram plătită: îngrijire copil. Am avut multe zile în care mi-a fost dacă nu greu, imposibil să îl integrez în treburile mele casnice, de exemplu. Pe măsură ce trecea timpul, copiii mei s-au aflat și într-o competiție destul de strânsă pentru atenția mea, niciunul nefiind dispus la concesii în favoarea celuilalt, deși este evident că se iubesc foarte mult.


În aceste contexte au ieșit la suprafață și unele probleme mai vechi pe care le credeam rezolvate și cu cruce, dar care au rabufnit într-o formă absolut neașteptată: accese de nervi cumplite, tendințe violente, pe lângă o incapacitate teribilă de a mă organiza cu cele mai mărunte treburi. La ultima parte e adevărat că mi-au stat împotrivă și o serie de factori pe care nu am fi putut să-i controlăm eu și soțul meu. Nu eram eu sută la sută nebună sau incapabilă, dar senzația de copleșire și de lucruri care nu se mai termină era teribilă.

Nu aveam resurse să apelez constant la un grup de suport sau la terapie și oricum mi-am spus că am la îndemână un mijloc de recalibrare rapid și sigur în homeopatie... și nu m-am înșelat. Din primele două zile în care am început tratamentul am deveit alt om, mi-am rearanjat si viața și prioritățile și s-au ameliorat și disconforturile fizice pe care le trăiam, bunăoară o durere de spate care-mi tăia respirația. A fost un efort mare și dureros fiindcă a implicat și o reglare de conturi cu familia și o reorganizare a prorităților proprii, lucru care a adus pe fundal alte meciuri, fiindcă tendințele mele sunt radicale și l-au luat pe-al meu ca din oală, s-a simțit amenințat și pe bună dreptate :). Mai am reveniri și stări proaste dar până la urmă nu cred că am fost vreodată mereu veselă, deci îndrăznesc să mă consider o zuză normală.

Voi ați avut momente grele după (fiecare) copil? 

7 comments :

  1. Oho, da, am avut si mai am. Buburuza mea de un an de curand s-a ridicat in picioare dar e incontinuu, de cand o stiu, dupa mine, in brate sau la san, cand e obosita. E energica, se plictiseste repede.
    Ma tot intreb de ce nu ma pot descurca singura cu ea, mai mult timp, ca alte mame. Sotul vine tarziu. Noroc cu ai mei si o bona din cand in cand. Altfel, o cam luam razna. Ea e foarte dulce si n-as putea trai fara copilul meu dar e extrem de demanding.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am avut si voi mai avea... Le suspectez a fi ciclice. Iti doresc sa depasesti cu bine toate momentele grele!

    RăspundețiȘtergere
  3. Si eu am probleme din astea, iar la noi cred ca diferenta de varsta dintre fete este apropiata (3 ani). Dormit rau, sau deloc, oboseala, milioane de griji ca nu am facut asta sau aia, sau nu am facut cealalta cum trebuie. Apropo, ai vreo idee ce sa iau sa ma odihnesc mai bine?? :))
    Imi pare uneori ca nu-s buna de nimic, mai ales cand imi amintesc ca soacra mea a crescut 3 baieti singura, cu sotul lucrand in alt oras. Sincer, nu-mi dau seama cum, daca cu 2 fete am impresia ca nu ma descurc deloc...
    Ma mai ajuta ai mei, insa uneori inrautatesc lucrurile, pentru ca, asa cum spunea cineva mai sus, nu fac lucrurile ca mine.
    Fetele sunt geloase amandoua (si la cea de 7 luni am vazut semne), adaugat peste inceputul de gradinita in toamna asta la cea mare...
    Noroc ca:
    1. am un sot grozav care ma ajuta;
    2. am si 2 bune prietene: una la al doilea copil care ma intelege si una fara copii, care doar ma asculta atunci cand ma crizez...
    Plus ca mai citesc cateva bloguri de mamici si ... tatici, asa ca vad ca nu-s singura care se crede pe alta planeta.

    RăspundețiȘtergere
  4. Doamne ajuta sa treaca mai repede perioada asta de agitatie si sa ai un an bun-bun!

    RăspundețiȘtergere
  5. Pai daca ma pun acum sa astern pe hartie... suna asa: diferenta intre el si ea este de 3 ani: el - 4, ea - 1. Gelozia e maxima la el, deocamdata, desi o iubeste mult de tot, iar el e Soarele ei! Pe langa "nu vreau" la orice si oricand, el are o perioada de maxima sensibilitate... vrea numai cu mami... orice! Asta si datorita spitalizarii mele timp de o luna cu diferite scheme si combinatii de AB care m-au sleit de puteri! Asta a fost insotita si cu oprirea brusca a alaptarii ei, alaptare programata sa dureze muuuult... Deci alt soc psihologic!
    Acum m-a lovit varicela, desi am facut in copilarie... Astept sa vad care face din cei 3, ca nici sotul nu a facut...
    Simt ca deraiez si nu imi mai gasesc sinele... Parca nu sunt constienta ca toate astea mi se intampla mie, acum!

    RăspundețiȘtergere
  6. A fost...dar a trecut si s-au linistit apele acolo pe dupa 1,8 luni ale celei mici cand a avut acel salt si s-a mai dat jos de pe mine (la propriu), acum le ador cand rad si se joaca si ma lasa sa butonez:)) De zici ca nici nu imi vine sa zic cum a fost ca sa nu stric zenul:D
    Nervi de otel in continuare, cate o rabufnire,si keep on walking, ca o faci f bine!
    I'm kind of proud of yoU!

    RăspundețiȘtergere