Cine se gândea că scapă repede de anxietatea de separare va fi foarte dezamăgit de postul ăsta. (Am scris articolul în cursul zilei de ieri, dar am uiat sa mai dau şi send.)

Ieri am ieşit pe-afară cu fetele  la ceas de seară. 

Cu Raluca pisându-mă că ea va fi prima pe tricicleta, cu mine cedând nervos dupa n repetari.

Am spus:
- Da, măi, tu vei fi prima. De fapt Anda nici nu va mai merge pe bicicletă. Vei merge doar tu. Si, ca să fie lucrurile si mai bune, de fapt pe Anda o vom lăsa acasă să plângă după noi iar noi ne vom vedea linistite de plimbare. E bine aşa?

- Da! zice fata.

Tata, care era de faţă, a început să râdă.


Pe stradă, la a doua tentativă de ieşit în oraş.

...că prima dată începuse ploaia şi n-am reusit să ne adapostim în staţia de autobuz pentru că s-a aşezat o doamnă pe banca de lângă noi şi şi-a aprins tacticoasă o ţigară langă mine, care aveam doi copii în braţe, încât m-am intors bodogănind în casă.


După 50 de metri şi două clădiri, Anda a vrut pe jos ca să escaladeze bordurile.

Visul Ralucăi de a merge pe tricicletă s-a împlinit doar parţial, pentru că Anda merge încet, vrea să pună un pună picior în faţa celuilalt pe bordura care separă parcarea de trotuar si asta ne ia o eternitate.

Ajungem la primul stop. Norocul meu că se face verde la vreo câteva secunde după ce ne-am postat la trecere, pentru că micuţa mea mai că s-ar arunca pe stradă. Ca sa priceapă toată lumea, e vorba de aceeaşi micuţă căreia îi repet de aproape un an: trecem strada numai pe verde. acum e roşu, deci stăm. Gataaaa, e verde! Acum putem trece strada.

Dar vai, alte borduri. Înainte, înapoi. Raluca nu ştie pe unde să mai pedaleze, că ea nu se poate depărta de noi (şi bine face). I-am creat eu un traseu, dar nu a fost suficient de bun/cuprinzător. Am traversat înapoi spre casă, am pierdut şi slingul din port-bagaj pe când traversasem înapoi. Norocul meu (din nou) a fost că a stat o tanti cu un cărucior impreuna cu Raluca pe cealaltă parte a străduţei, pentru ca eu cu Anda să mă pot intoarce după el. Dar... vai, era roşu din nou. Deja cineva s-a gândit să facă curaţenie şi i-a dat slingului un şut între tufişuri în timp ce eu priveam neputincioasă de după bariera mea invizibilă. Tip dupa el, omul l-a luat şi şi-a cerut scuze, a crezut ca a aruncat cineva o cârpa aiurea. I-am zis ca e un port-bebe. A fost chiar simpatic, credea că mai e ceva in el, i-am arătat ca e doar o esarfă îndoită :)

Long story short, după ce m-a abordat o cunoştinţă pentru câteva secunde, Anda a pierdut controlul echilibrului propriu şi a alunecat irevocabil de pe bordură (o ţineam eu de mână dar tot incomod i-a fost). Apoi a vrut să treacă peste altă bordură ca să ajungă unde se adunaseră niste carucioare si o tricicletă, pentru că şi-a dat seama la un moment dat că şi acolo e o bordură şi ea stătea ca fraiera într-un singur loc.

Suprafaţa scenei este foarte mică, câţiva metri pătraţi, în realitate. Am rugat-o pe Ralu să ocolească dreptunghiul verde încadrat de miraculoasele borduri şi să ne ajungă din urmă pe partea celaltă, a fost de acord. Numai că bordura care a determinat-o pe ea să ocoleascâ atata ferea trecerea spre nişte scări.

Scări! Imediat ce le-a văzut, Anda a vrut să le coboare, aşa că m-am conformat şi am lasat-o pe Ralu cu tricicleta, iar noi am coborat cele 6-7 trepte care duceau în spatele clădirii, la blocuri.

Mă întorc şi... Raluca plângea de-i sărea tricoul pe ea, cu mâinile la ochi că am lăsat-o singură. Am lăsat-o pe Anda jos şi am luat-o pe Ralu cu tricicleta după noi acolo jos. Cum a văzut însă că o las acolo singură, Anda a început şi ea să plângă şi începuse draga de ea sa urce şi scările înapoi. Era asa de mică acolo pe trepte!

I-am spus Ralucăi că n-o părăsesc niciodată, dar că nu aveam cum să le cobor pe amândouă odată pe scări. Apoi eram în raza ei vizuală, deci n-ar fi trebuit să se îngrijoreze. I-am spus c-o iubesc şi am repetat că n-o părăsesc niciodată. Am pupat-o.

S-a liniştit Raluca, am pus-o pe Anda pe tricicletă şi i-am mai explicat odată de ce e bine sa meargă Anda prima dată pe tricicletă. Ca să ajungem şi noi unde ne-am propus, altfel ne învârtim în cerc, ca acum.

Raluca a mers restul drumului cu Anda de mana (care i-a cerut expres mânuţa) şi iacc-aşa aam ajuns în centrul oraşului. Nu mai spun că s-au pupat de o gramadă de ori, îmi venea să le mănânc pe-amândouă de dulci ce erau.

În centru, aici, e o piaţă mare şi un fel de terasă, numai bună pentru role, căruţuri, triciclete şi  copii care învaţă să meargă alergând după porumbei. Cumva, acolo s-a repetat povestea pentru de mai devreme, pentu că Anda a vrut să meargă pe o rampa, iar Raluca nu putea trece la deal cu tricicleta fără ajutor pentru că o împiedica o sită de scurgere. Al treilea noroc al meu a fost că a venit şi mama de la serviciu, că ne-am întâlnit cu năşicul şi cu bunica lui (naşa e la mine acasă in Bucureşti acum :D) şi... am dat de alte aventuri.

Anda a vrut la locul de joacă din parc. Anda a vrut să se dea in balansoar. Au trecut 4 opii pe scaunul celălalt şi multe minute în care eu am fost contragreutate. În total a fost vreo oră în care a vrut numai acolo, pe balansoar. Dacă mi se lasă cumva vreodată sânii, înseamna ca toate exercitiile pentru pectorali sunt apă de ploaie!