Ca să nu se mai uite lumea strâmb la femeile care alăptează în parc sau oriunde, Parlamentarii României vor definiti ce este alăptarea şi se pare că legea sprijină alăptarea până la doi ani.  Definiţiile sună... bine, văd eu (nu m-au durut ochii, nu mi s-a pus nodul indignării în gât, se vede că au fost sfătuiţi de cineva care ştie datele problemei).

Sper să şi treacă de toţi bătrânii ăia care probabil au vazut copii alăptati două spătămâni sau pentru care alăptares e un act intim, care se desfăşoară numai între mamă şi copilul ei şi când o mamă alăptează în aceeaşi cameră ei părăsesc incinta roşii ca racul :))

Eu o să printez legea şi o s-o flutur dacă o să ne (mai) spună cineva că e ruşine să pape Anda ţiţi aşa maaaaare... deşi ne-am cam mutat cu alăptatul în dulap. Deşi... când am mai spus că Anda mai suge au întrebat întîi: chiar şi acum? Apoi s-au uitat ala ea, au yâmbit, au dat din cap când au auzit că ne ajută încă mult alăptarea pe amândouă.

Oricum, nu mai e ca înainte. Nu mai vine prima dată la sân când ajung acasă - decât uneori. Nu mai e primul lucru care o alină când se enervează, nu mai aleargă la ţiţi când e obosită sau îi e rău... adică mă rog, uneori o face, alteori nu, iar când n-o face e... altfel. Inventăm căi de comunicare. E lucrul pe care alte mame l-au făcut mult mai devreme renunţâmd abrupt (sau mai puţin abrupt) să îşi mai alăpteze copiii.

Pentru mine modul ăsta venea by default, era intrinsec, nu depuneam niciun fel de muncă de conştientizare. O fac acum, explicându-mi mie mecanismele din spatele doamnei ţiţi. Şi pe măsură ce înaintez în introspecţiile mele îmi dau seama ce mare merit au mamele caere nu au alăptat, pentru că mi se pare alien, greu de tot să stabileşti asemenea moduri de comunicare cu un sugar sau un copil de câteva luni. E înainte de vreme, dar nu imposibil, ca erupţia dentară la tre luni versus şase. E greu să alini un copil care are capacitaţile motrice ale unui copil de trei luni - nici nu poate ţine ceva bine în mână ca să roadă! E o muncă sisifică în ochii mei, dar oamenii se adaptează, poate pentru ele nici nu a părut vreodată greu, şi-au asumat acest rol instinctual, cum o fac şi eu acum, cum am făcut-o şi eu treptat, pe măsură ce fetiţa mea se desprindea de mine şi comunica şi altfel.

Cumva, ca să înţelegeţi, Anda a comunicat mereu şi altfel - adică nu vă imaginaţi că a acţionat doar instinctual, cu ţâţa-n gură la fiecare dilemă. Diferenţa e că şi-a setat singură ritmul de achizitii, de desprindere din cuib. Pentru că până la urmă - nu-i aşa? - facem copii ca să îi ajutăm să plece de lângă noi. Nu e nevoie să plece deodată, sunt atâtea momente frumoase: şi apropierile şi desprinderile şi realizările sale de om cu totul nou, proaspăt, vor fi mereu un motiv de sărbătoare.

Dacă îi spun că ajungem întâi acasă şi ea consideră că poate aştepta eu nu-i mai dau, dar,  lume, a trebuit să alăptez la cerere ori de câte ori eram prezentă timp de doi ani şi cel puţin şase luni ca să ajung la performanţa de a putea amâna "desertul"! Scriu asta pentru că  unul din argumentele folosite să demonteze alăptarea "în public" e că un copil de 9 luni e mare, poate aştepta, poate primi o banană sau un pic de apă în loc de sân. Or, nu e chiar aşa, am mai scris despre asta mai demult: mai ales în locuri aglomerate copilul nu cere de sete, cere de stres! Şi asta cere, nu o banană, cere acea linişte de dinaintea facerii lumii, pe care el şi-o reconstruieşte în braţele mamei, la sân. E time-out-ul lui în situaţii care pentru el sunt situaţii limită. Nu trebuie să refuzăm copilului alăptarea când el o cere, nu e momentul atunci să îi schimbăm tabieturile. Cum scriam mai sus, până la urmă reuşeşte el să găsească şi alte debuşeuri în afară de sânul mamei, dar are nevoie de timp, de dragoste, înţelegere şi, paradoxal, chiar de sân. Când îşi face plinul de sân trece mai uşor la altceva. Secured attachment, căutaţi pe google. Nu ţine neapărat de alăpztare, dar i se potriveşte ca o mânuşă.

Sursa articolului

Legea alăptatului, în sânul Senatului