Mi-am pus și eu deoparte o ceașcă cu cremă de duș emolientă și nesimțit de hidratantă, formulă care s-a dovedit un excelent balsam de păr. Am parfumat-o cu ceva amaretto și mosc alb și într-un final am turnat-o într-un cilindru roșu cu flip-top, după care am lăsat-o îmbietor pe marginea căzii întru viitoare nesimțite răsfățuri ale subsemnatei.

O clipă nu m-am gândit că Denis, convalescent după o enterocolită păcătoasă, va cerși peste câteva ore o baie luxurioasă împreună cu mașinile lui nelipsite și cu un pistol de stropit cu apă.

În altă cameră, am respins cu o fluturare imaginară a mâinii un film de scurt-metraj în care pișicherul meu blond scurgea tot tubul în cada cu apă doar pentru ca, în zece minute de la această imagine obscură, să îi văd burtica și pectoralii de viespe în cameră, spunând cu convingere că am clemă albă de apă sau albă de clemă, nu mai știu.



Mă duc, constat dezastrul, văd că apa este caldă încă, îmi înăbuș un urlet. Mă uit la el, drăgălaș și mic, i-am luat fața în palme după ce l-am șters și l-am întrebat de ce mi-a pus tot tubul cu cremă în baie.

- Pentlu că așa am vlut eeeeu.
- Dar știi că nu aa se folosește, da? Ți-a plăcut cum miroase?
- E clemă de floli, miloase a floli.

Ei bine m-am gândit, măcar i-a trecut și mama eczemelor pe care ar fi putut-o avea cu ocazia asta. Și cel puțin nu a mai ieșit din cadă nesăpunit, ca alte dăți. Și m-am dus să mă murez un sfert de oră în apă cu 200 de grame de cremă pentru duș. Bine măcar că n-am dat bani pe ea.