Probabil eu sunt partea defectă a umanităţii, fiindcă mie mi se pare uşoară naşterea, mi se par uşoare primele luni, copiii ăştia n-au ştiut să plângă. Probabil in ochii autoarei eu sunt una din mamele alea eroine la care face referire, Dar pur si simplu asa a fost.


Din păcate nu găsesc pozele exemplificatoare, le voi adăuga pe parcurs.

Eu n-am avut așteptări. N-am încercat să culc copii, m-am întins lângă ei și m-am bucurat de senzația aia mișto pe care ti-o da suptul - da, chiar există... și ajungi să ți-o dorești, mai ales în primul an. Uneori voiam la baie, dar cumva ajungeam și acolo. La primul în plânsete, la al doilea cu el pe umăr, în caz de forță majora, dar fără dram de plânsete. Nu m-am muls decât ca să strâng lapte pentru alți copii și atunci mi-am spus că mamele eroine sunt alea care rezista sa hrănească exclusiv cu lapte muls.

Am mers cu copiii oriunde când erau sugari Am fost la terasă, la cumpărături, pe fată am ținut-o în wrap la botezul propriu, Cu Denis beam cafea în centrul vechi cand avea trei săptămâni și țin minte ca azi ca Ruxandra, care avea copil mergător,n-a răsuflat o clipă și n-a înțeles nimic din ieșirea aia, dar eu eram mama zenului. Undeva la mijloc era Andreea, cu bubulin curios de sase luni, care a avut norocul ca l-a putut împărți cu soțul și asa a înghițit și ea câte ceva

Am avut norocul să îmi iasă nașterea normal la primul copil, deși am născut în spital la orizontală, cu epidurală. Prin urmare la a doua a fost mai simplu de decis ceva mai prietenos pentru mine și pentru copil .Altele n-au norocul ăsta și petrec o grămadă de luni în negare, întrebându-se ce au făcut greșit, în loc să ia lucrurile cum vin și să meargă mai departe. Putem naște și pe la gât, odată ce vine copilul prioritățile se schimbă și nu e suficient doar să citești informația, ci să te asiguri că ai un start bun și, cel ma important, că te regăsești.

Sunt curioasă dacă mamele care resimt alăptarea ca pe o traumă și-au primit copiii în primele două ore după operație și dacă au avut rooming in și o persoană competentă care să le arate poziționarea corectă la sân (e utilă, dar se poate și fără; eu n-am avut luxul ăsta în 2008; doamna Musat nu avea voie decât pe holuri și eu eram prea toantă să îmi dau seama că pot scoate copilul de la neonato ca sa pot deprinde de la ea ceva ca lumea - dar a trecut).

Am avut travalii incredibil de lungi. La primul m-am plimbat pe holuri și am vorbit la telefon, la al doilea mă uitam la filme și călcam scutece și hăinuțe ca să simt că am ce face, apoi mă țineam de soțul meu în timp ce durerea creștea. Dar a trecut și da, a fost frumos, mai ales la cel în care am fost liberă. Și m-am îndrăgostit atât de tare de primul copil, de care am și fost despărțită la naștere vreo șapte ore și care a fost hrănit și cu lapte praf, de am simțit un dor atât de intens, încât cele 3 ore de așteptare dintre mese erau un hău de nepătruns și parcă niciun dor de cel pe care-l iubeam n-a fost vreodată atât de intens.

Mie mi se pare mult mai greu după 6-8 luni, când dacă mergi ca omul la o cârciumă nu reușești să stai locului, îți stă mâncarea în gât, etc. După ce merge singur e mai bine, măcar de-a bușilea, fiindcă ii dai drumul la păscut și sorbi liniștită din pai. A, ba nu, ca e murdar pe jos și copilul trebuie să strălucească ca un porțelan. Been there, sort of. Dar m-am trezit la timp. încât sa pot respira lângă copilul cel mai energic din lume. Când ii faci e ușor. Când te apuci de lucru CU EI ACASĂ și când tot singură ai pe umeri cam 80% din ce ține de amărâta aia de casă, ei bine abia atunci începe să nu mai fie atât de ușor.