Aud de foarte multe ori argumente aparent cu mult sens folosite împotriva ideii de a-ți alăpta copilul câțiva ani. Ba, săptămânile trecute, un tată m-a întrebat ușor jenat și preocupat dacă pentru fiu-meu de un an și o luna nu e cam mult să fie încă alăptat. I-am răspuns că dacă pentru el e mult, soră-sa de patru ani și jumătate trebuie să fie sub orice limită a suportabilității. (Nu eram cu copiii la purtător.)

Câteva din cele mai întâlnite (de mine):
- După o anumită vârstă alăptarea face mai mult rău decât bine.
- Alăptarea nu mai este hrană, este vorba de confort și, de la o vârstă încolo, copiii trebuie să învețe să se exprime și altfel.
- Mama se simte ca o mare țâță, vrea să își folosească mai judicios timpul petrecut cu copilul.
- Alăptarea este motivul pentru care copiii de peste un an nu prea mănâncă
- Alăptarea provoacă carii de biberon


Multora abordarea antropologică, conform căreia copiii sunt ”alăptabili” până la 4-7 ani, până când nu mai există presură (enzimă care digeră lactoza) în stomcul lor și până când le apare dentiția definitivă), li se pare exagerată, în dezacord cu rigorile vieții moderne. Văd însă în jur copii de 3-4 ani care încă au nevoie de multă apropiere fizică și trag cu putere de suzete, degete, păturele sau jucării, fiindcă par să aibă o stringentă nevoie de a suge. Ei devin cu atât mai îndârjiți cu cât familia încearcă să-i îndepăteze de acestea. Sora mea cea mică s-a înțărcat de biberon pe la 4 ani și jumătate - 5 ani și a făcut-o la fel treptat ca un copil care se înțarcă natural de sânul mamei.

Dacă suntem echipați fiziologic să primim sân câțiva ani de ce trebuie să proferăm alăptarea extinsă?

Mă întreb uneori de ce se pune atâta accent pe învățarea copilului autonom de mic, dat fiind că puținii copii alăptați cât și-au dorit nu dezvoltă dependențe (cred că îi cunosc pe toți din România şi vorbesc în cunoştinţă de cauză). În realitate sunt cel puţin la fel de independenți precum cei cu care s-a insistat conștient întru depășirea acestor limite - cu alte cuvinte au fost antrenaţi, li s-a arătat, au fost învăţaţi.



Mă gândesc la energia imensă care se consumă pe parcursul primilor ani pentru a servi copiilor învățăminte de-a gata. Am văzut totu;i că mulți copii pot să ajungă singuri la aceeași stare de lucruri dacă sunt lăsați să-și urmeze pornirile naturale - și sunt departe de a mă referi doar la înțărcare. Includ aici autodiversificarea, trainingul la oliță asistat de familie, care este atentă la semnalele copilului, modalitățile lor - ale copiilor, adică - de multe ori neortodoxe în opinia adulților, sau cel puțin dincolo de ceea ce ne-am fi așteptat din partea unui copil, de explorare și interacțiune socio-umană, dorința lor firească de a ne imita, observa, vedea în exercițiul funcţiunii, nu frustrați și oboiți de atâta stat cu copilul, în fundul lor, neglijând alți membri ai familiei și nevoile proprii.

Multă lume crede că fără limite și învățăminte repetate de-a valma copiii ocupă tot spațiul disponibil. Realitatea de fapt este mult mai dureroasă, fiindcă este tare diferită de percepția generalizată. Anume: eu văd în jur că tocmai copiii veșnic protejați, dădăciți, ”trainuiți” sunt cei care răbufnesc vai și-amar fiindcă li se încalcă spațiul. Aş spune eu fiindcă primesc un model pe care îl simt ca neadecvat. La noi asta înseamnă cam toți copiii, nu?

În opinia mea, înțărcarea precoce intră în categoria lucrurilor pe care adulții le fac în locul copiilor fiindcă nu au încredere în aceștia că pot finaliza cu succes un lucru atât de greu. Dar oare nu este un bilet de neîncredere în propria persoană? Proiectând aura neîncrederii în bunul lor simț, în inocența cu care se ghidează în primii lor ani le știrbim mult personalitatea și le asigurăm biletul către o adolescență tumultuoasă. Urmărind o emisiune cu Speranța Farca, mi-a sărit în ochi următoarea idee: în adolescență, pe fondul schimbărilor hormonale și nu numai, răbufnesc multe episoade depresive din copilărie. V-o recomand, este ca o palmă pe frunte.

https://youtu.be/2s2lHJdcCak

Aș vrea totuși să specific că limitele sunt sănătoase. Dar vorbesc de limitele de felul următor: nu îmi spargi farfuriile în joacă fiindcă am nevoie de ele; nu alergi în mijlocul străzii fiindcă pe acolo merg doar mașini; nu continua comportamentul x fiindcă mă râcâie; în timp ce mănânc nu-mi torni apă în cap - adică la modul teoretic vorbim despre limitele care se adresează siguranței fizice, cele care atentează la confortul și siguranța celor din jur (fără să-i ciuntim aripioarele celui mic) și la normele sociale de bază și nu sunt pentru ranforsarea acestora ci pentru setarea lor prin exemplul personal.




Copilul meu primește și traumatizantul ”nu” + doar ca nu pentru orice nimic. Ba chiar, atunci când este ”nu” și el spune ”da” uneori negociem. Măsura mea este: ce anume mă deranjează dacă continuu cu un anumit gen de comportament? Dacă-mi dau seama că nu este ceva care să valoreze mult (sau nu este vorba de o situație la care s-a ajuns din cauza oboselii mele irascibile) ”nu” devine ”da” fiindcă și eu greșesc, mă răzgândesc, nu sunt un despot cu minte luminată ci un om, întocmai ca și el.





Dacă un copil se simte cel mai bine la un moment dat la sânul meu și i-l ofer necondiționat, fără să îmi dau ochii peste cap, am toate șansele ca a zecea oară într-un moment asemănător copilul să nu mai aibă nevoie de acea reasigurare și să mă trezesc că îmi spune - ce-i drept la patru ani și jumătate, nu la un an și jumătate - că ”țâța nu e bun”, sau că, după o lungă și repetată absență, vine, pune gura și zice ”am terminat” și eu mă rog de ea să sugă puțin că mă dor sânii de la atâtea ore câte-am fost plecată (și nici ea nici frate-său nu vor în acele momente să mă aline) sau să fi plecat marți la țară cu bunică-sa și vineri să-mi zică în doi peri că ea vine casă, dar ”(de)cât mai târziu” - și asta cu jumătate de gură... și să mă expedieze la telefon fiindcă ea vrea să plece la magazin sau în alte locuri fabuloase FĂRĂ MINE.





Și da, se poate ca un copil să aleagă singur să nu mai vrea să adoarmă la sân, să nu mai doarmă cu mă-sa, să plece de acasă și să se întoarcă așadar când îi poftește sufletul. Și chiar și fratele mai mare alăptat în tandem se înțarcă singur. O să vă spun dacă mai cere sân când se întoarce de la țară.

Reconectare după serviciu

Edit: a cerut :) Acum e noiembrie si uneori suge de 3-5 ori într-o zi, alteori vine să sărute sânul, dar de multe ori n-are nicio treabă cu mine. Îşi verbalizează stările într-un mod atât de profund încât mă lasă mută de admiraţie. Este o mică înţeleaptă care ştie ce vrea. Este extrem de sociabilă şi generoasă. Pleacă cu câte un părinte de-al nostru şi stă departe câte două săptămâni şi revederea nu este marcată de plânsete sau supturi compulsive. Alege să rămână la părinţii mei fără noi şi ieri mă întreba eu când plec cu Denis la Bucureşti/ când rămâne singură cu Ralu şi cu mamaie. Şi încă suge, da.