prima parte

Experienţa mea cu diversificarea este desul de vastă şi complet atipică la fiecare copil.

Fetiţa mea şi acum mănâncă foarte puțin diversificat în anumite perioade şi are puţin peste patru ani. Este foarte reţinută la alimente noi şi multe combinaţii sau alimente care i-au plăcut o dată intră la "arhivă".

Sursa

Parte din această atitudine i-a fost indusă, din păcate, chiar de mine. Parte se datorează temperamentului ei și, cred eu, unei lentori în maturizarea sistemului digestiv (edit; Anda are fren lingual, unii copii cu această problemă se diversifică greu și vorbesc târziu se pare).

Nu știu și nu voi ști care sunt proporțiile acestor stricăciuni, nici nu voi sta să-mi pun cenușă în cap. Orice învăț are și dezvăt, oamenii sunt incredibil de versatili și pot trece peste multe neajunsuri, iar deprivarea de unele lucruri se poate rezolva în timp. Suntem o specie câștigătoare iar eu îmi iubesc copilul și am fost totuși atentă la nevoile ei. Nu caut să despic firul in 16, vreau doar să expun o idee simplă dar care nu prea circulă pe nicăieri.

Eu am încercat, ca orice părinte conștiincios, să fac lucrurile ca la carte, adică în primul rând să deţin controlul suprem al mijloacelor de hrănire (copilul stă la masă şi înghite ascultător cu linguriţa, nu?) cel puţin câteva dăţi, până când m-am lămurit cum stă treaba. A fost însă suficient, fiindcă cea mai puternică însuşire a unui copil mic este capacitatea de a accepta autoritatea şi de a-şi însuşi comportamentul grupului.

Spus mai simplu, a luat de bună atitudimea mea deşi era contrară celor mai puternice instincte de conservare şi nu numai pe care le avea neştirbite încă. Da, copiii îşi ascultă părinţii, de multe ori cu preţul ştirbirii siguranţei, integrităţíi psihice, fiindcă un copil este făcut să vrea să placă, să aparţină grupului. Asta, în contextul societăţii moderne şi extrem de plină de prejudecăţi idioate şi care, mai ales, nu respectă deloc copilul ca entitate unică cu drepturi, duce la tot felul de situaţii vicioase pe care nu le mai putem controla şi doar cu greu le reparăm fiindcă suntem atinşi noi înşine de aceleaşi probleme.

Când mă gândesc la "copil ascultător" nu mă refer acum la tot felul de clişee cu copiii care stau sau nu într-un loc sau vorbesc neîntrebaţi, ci la lucruri mult mai subtile: la felul în care copiii se simt responsabili pentru evenimente pe care nu le-au provocat ei, de exemplu ("părinţii se ceartă din vina mea" - sună cunoscut?), la modul în care ajung să îşi nege instinctele şi nevoile ca mama să fie mulţumită.

Vrând-nevrând am crescut şi eu ca toţi oamenii cu ideea că un copil mănâncă frumos cu linguriţa. Asta în ciuda faptului că mi-am văzut fraţii de-a lungul timpului cu mâna în mâncare pe care şi-o puneau în cap şi mi-i aduc aminte (acum) rozând oase sau bucăţi de fructe, fiindcă am avut noroc de părinți în care bunul simț nu se erodase, ca la alte exponate ale generaíei lor.

Am avut impresia că-mi las copilul liber, dar în realitate am restricţionat-o destul de mult fără să-mi dau seama. Nu spun că nu există limite, ele există şi sunt trasate de orice adult copilului său, spun doar că am pus limite unde nu trebuia și complet involuntar.

Poate ar fi fost mai deschisă la noul mâncării dacă aş fi lăsat-o în prima zi să atingă piureul de măr. Eu însă voiam cu tot dinadinsul să i-l ofer eu, cu toata dragostea şi cu o mare doza de curiozitate privind reacţiile ei.

Nu, nu e nevoie ca adultul să deţină controlul la masă sau când se pune problema evacuării. Adultul trebuie să vegheze din umbră, sa acţioneze când copilul arată clar că este nevoie de el şi să ghideze prin puterea exemplului. Este modelul din umbră, la care copilul vine oricum instinctiv şi cere "voie". Spuneţí unui copil de un an şi jumătate că cerul e negru şi vă va crede.

Înainte să am copii eram o scârbă în adevăratul sens al cuvântului. Cu mare ruşine îmi amintesc cum, agasată de vreun nonsens (nu-mi mai amintesc ce era), i-am spus Ralucăi, surorii mele celei mici, care nu avea nici doi ani, să-şi dea o palmă şi săraca şi-a dat una având cea mai inocentă figură posibilă. Nu vă spun cum m-am simţit şi atunci dar şi de zeci de ori după rememorând acest incident. Nu mă aşteptasem la reacţia asta. Raluca, a propos, nu ştie ce e bătaia şi nu se ţipă la ea.

>>>>către partea a treia
>>>>către partea a patra