Când a trebuit sa mă gândesc la hateri, nu mi-a venit in minte decât un episod pe care l-am provocat chiar eu, fără să-mi dau seama, complet neintenționat.


Un articol de-al meu a fost interpretat ca atac direct la adresa cuiva și a escaladat într-un adevărat atac la persoană la adresa mea, cu limbaj dur și linșaj public. Dar ăla nu mi-a afectat psihicul, ba mi-a făcut puțin plăcere, mai ales că am avut și destul de multă susținere (hahaha).


Nu despre asta vreau să povestesc însă, ci dspre un episod de pe Faceebook, o întâmplare care s-a intersectat razant cu formarea mea de consilier în alăptare.

Eram pe un grup restrâns de facebook unde lumea se cunoștea destul de bine și până la un punct împărtășea un set de valori. O viitoare mamă a cerut niște idei despre cum să gestioneze cu blândețe niște posibile situații după naștere. Am răspuns și eu printre alții. 

Vedeți voi, eu aveam pe vremea aia un automatism: să dau informație, să ajungă peste tot. Uaaaa, lumea trebuie să știe, etc.. Cred că toți trecem prin asta, dar la mine a fost de-a dreptul exacerbat. Din gura mea mare s-a născut și blogul ăsta și din cauza asta am consiliat câteva mii de mame până acum folosind toate mediile în care am avut acces - unu la unu, messenger, email, telefon, etc. În sfârșit, ajunsesem ca, dacă vedeam o întrebare de genul ăsta în feed dădeam și eu un răspuns, un link, ceva relevant, de multe roi nici nu știam cine întreabă. Ca la call center, deși îmi puteam folosi energia pentru cei care mă căutau pe mine direct. 

E, m-am trezit cu următoarea replică: ”nu mă interesează ce scrii tu”.

Moment in care ar fi trebuit să mă opresc și s-o trimit la mă-sa în gând, dar pe vremea aia nu prea  puteam face asta.

Am fost contrariată, am mai apucat să răspund la vreo două subtopicuri până să apuc să citesc replica de mai sus. În momentul ăla i-am zis că, indiferent de simpatiile și antipatiile ei, eu i-am răspuns din experiența mea în domeniu și complet neutru, sau cam așa ceva. Ba m-am și uitat din nou la restul răspunsurilor, erau pe aceeași lungime de undă cu ale mele!! Nu mai înțelegeam nimic.

Mi-a răspuns ”tu să nu scrii la topicul meu”.

I-am scris în privat, i-am zis ca îmi pare rău dacă am deranjat-o vreodată că n-a fost niciodată cu intenție, că ii doresc tot binele, blabla. Nu mi-a răspuns decât cu un block.

Eu sunt un om extravertit (până la un punct). M-am venitlat unei prietene care mi-a dat o temă pentru acasă. Nu puteam înțelege foarte multe din discursul ăsta din poziția în care mă aflam atunci, dar mi-a rămas în minte faptul că dacă m-a deranjat atât de mult înseamnă că mi-a apăsat niște puncte sensibile, niște ”butoane” cum spunem noi în argou. Mi-era imposibil să-mi dau seama ce butoane erau, așa că am sunat altă prietenă ca să mă plâng și mai mult, apoi am plâns în pernă vreo două ore. Am vrut să mă las de meserie, în sfârșit, tot tacâmul. Și acum am un nod în gât când îmi amintesc, dar restul ăsta de indignare e presărat cu un ușor amuzament.

Întâmplarea face că a doua zi aveam o programare la o terapie la care merg ocazional și acolo am deschis cutia Pandorei. Am redescoperit și aflat multe lucruri despre mine, blocaje. Ce vă pot spune acum este că în momentul în care M. a închis orice canal de comunicare cu mine ea mi-a lovit nevoia de validare din partea celorlalți (da, am și eu așa ceva)  și o parte subsdiară - aceea de a fi văzută ca o autoritate. Sau un brand, un expert, în limbajul nostru de comunicare.

Desigur, mai sunt și multe alte lucruri la mijloc, multe sunt intme și nu își au locul pe internet, dar acel episod mi-a deschis o adevărată comoară. După acea întâmplare și după ședința respectivă am avut curajul să îmi valorific munca mai bine. Am reușit într-o mai mare măsură detașarea, anume lucruri de felul:

• e problema sa, nu a mea
• e drumul său, nu al meu
• fiecare are modul său de a percepe și rezolva probleme
• eu nu trebuie să ușurez drumul nimănui