Am văzut recent pe un grup de alăptare postarea unei mame cerând sfaturi despre somn la șase luni.

E așa dezolant să nu ți se risipească asemenea preconcepții nici măcar când îți ții copilul în brate. Sleep training-ul e absurd și fără sens și complet în afara naturii umane.Citiți aici despre somn - argumente științifice, sper să vă placă. 

Copilul meu are acum DOI  ani și zilnic se scoală și vine să mă caute prin casă. Mami, miiinooo! imi zice plângând. Și mă duc, îi dau sa sugă.

Ce bine că nu mai are momente când vrea să adoarmă fără sân, cum avea în primele luni ! Era așa obositor de adormit, mă durea gura de la cântat și nu știam în ce ritm să-l mai legăn!! Alte atâtea cohorte de mame nu stiu cum să-și mai adoarmă copiii fără sân, de parcă adormirea în brațele mamei e o obscenitate, iar eu mă rog să nu trebuiască să inventez prea curând jocuri de reconectare și ritualuri adormitoare. Vreau să citesc, să văd un film sau tutoriale în timp ce-mi adorm copiii.

Eu nu știu cum m-aș fi descurcat dacă nu alăptam. Lucrurile sunt incredibil de simple, dincolo de cuvinte. Și nu inefabile, superioare, ci... atavice, instinctuale. Nu e nevoie sa gândești ca să bei o cană cu apă, nu e nevoie să gândești ca să-ți readormi copiii la sân. E nevoie să depui eforturi conștiente și obositoare doar când n-o faci.

Dacă e un lucru pe care să-l dau mai departe următoarelor generații de mame acesta este: alăptarea culcată. Cine simte că nu reușește să caute în ea, sigur e un blocaj pe undeva care, odată ridicat, va face loc unor pisiceli incredibile - și unui somn odihnitor și eliberator pentru amândoi.





Să știți că adorm fără sân când vă întoarceți la serviciu. Și nu-i deranjează. Dar îi deranjează când mama e alături și nu-i lasă să sugă, fie la somn fie la revedere, ori de câte ori cer. Nu se mai simt acceptați și iubiți. E cea mai mare suferință a unui copil să se simtă singur și neînțeles.

Greșim de atâtea ori când îi creștem. Ne regăsim adeseori limitele și purtarea noastră e de multe ori sub standardele pe care le-am dori. Are vreun rost să mai adăugăm și asta pe lista neajunsurilor pe care le provocăm copiilor? Nu știu, fiecare știe la el în casă.

Am pornit de fapt scriind pe Facebook, voiam să spun că azi m-am ridicat de două ori de lângă el dar s-a trezit și a venit în bucătărie după mine. Până la urmă am amânat ce făceam și m-am lăsat să-l păzesc, ce fac în fiecare zi cam de când avea 1 an și două luni. Și s-a mai trezit, a scâncit în somn (e și răcit) și, la un moment dat a început să întrebe, stând într-o parte spre mine, cu ochii închiși: Unde [pauză] eeeeeeeeee? Unde [pauză] eeeeeee? Sânul meu, adică :). Câte mame au privilegiul să râdă așa cum am râs eu atunci sărutându-i buclele transpirate?