Hei, hei, lume... de câteva luni am senzația că al doilea meu nume nu e Eugenia ci Sisif. Până mai deunăzi nimeni nu mă credea că dau cu mătura de minim 4 ori într-o zi.


Nu ar fi chiar așa o problemă dacă ar trebui să fie unica și singura mea ocupație, dar mă învârt într-un cerc vicios. Am treabă de-mi vine să urlu, de pus pe picioare planuri, de găsit furnizori, investitori, împrumuturi în cel mai rău caz. Că vreau să mă antreprenorizez și nu reușesc să mă spropii de calculator decât cel mult să mă uit la Star Wars când îl adorm pe Denis. De ce nu lucrez, ați spune? Păi fiindcă nu văd să citesc din unghiurile alea fantasmogorice și fiindcă de multe ori dacă tastez se trezește. Și sincer, uneori când mă întind lângă el uit ce aveam de făcut.

După ce adoarme i se activează senzorul de proximitate și nu stă singur decât 15 minute în majoritatea cazurilor. Iar treaz fiind, când sunt în preajmă și am ceva e lucru (non-PC) se agață de mine sau mă împiedic de el printre picioare. Îl apucă joaca singur ori de câte ori dau sa-i scot la păscut. Nu, nu merge să-i ameninț că-i scot la păscut ca să se joace. Odată ce nu mai alerg dupa ei să-i îmbrac se întorc între picioarele mele.

Denis e foarte dăguță dar asta n-o împiedică pe fiică-mea să îl capseze și să urle la el ca apucata ori de câte ori îi trăznește.


În condițiile astea să lucreze bărbatu-meu, că eu nu reușesc să mă adun neam. :))) Poate vă întrebați cum e am reușit să postez acum? Păi, după ce m-am chinuit o grămadă să strâng lucruri și paturi ca să dau cu aspiratorul, pe fiu-meu îl pocnise oboseala și m-am așezat pe un scaun de copil să-l alăptez. Am descoperit că mă doare și spatele de mor, așa că l-am lăsat să mișune și am început să scriu intr-o stare de prostrație dementă.

Cam asta cu doi copii mici. Cu altcineva (de multe ori și cu tatăl, de ajungem să ne certăm ca chiorii uneori) sunt sfinți. Cum apar eu în peisaj, începe mâțâiala. Să vă spună și Buni, e suficient să știe că am intrat pe ușă, nici nu mă văd încă. Probabil exersează.

Ăia care lucrează la grădinițe de-aia nu-și țin progeniturile pe lângă ei, ca să poată lucra liniștiți cu restul copiilor care în preajma lor sunt liniștiți și sociabili  tocmai fiindcă nu le e mama în preajmă. Ar trebui evaluată treaba asta: în ce măsură e vorba de trăsătură atavică a rasei umane și în ce măsură poate fi vorba de denaturarea instinctelor. Cred, între noi fie vorba, că există o genă care îi obligă pe copii să se dezlănțuie în vecinătatea mamelor. Ăia care au inventat termenul ADHD sigur nu aveau copii și îi comparau pe șturlubaticii școlari cu ce vedeau prin filme.

Și acu plec, în timpul meu de respiro fiu-meu s-a certat cu mine că de ce nu-l scot pe-afară cu tricicleta soră-sii (plouă), s-a pișat pe el, i-am scos chiloții și el s-a gândit să-i spele în wc și să mi-i aducă mustind în cealată parte a casei.

Am încercat să pun nature sounds pe laptop, măcar așa să mă liniștesc, și Anda a început să urle ca o apucată că e prea tare (!) și că nu îi place muzica cu apa, ea vrea muzică de ninimioare cucurbeu (kiscthoșenie afurisită). Poate dacă pun o muzică de picamer și un susur de tramvai nici nu le observă. Halal.