... din cauza mea.
Eu sunt mama eroină care le ştie pe toate şi care se tot streseayă săle facă pe toate ca la carte, limitând alegerile fireşti ale copilului în funcţie de educaţia, experienţa, credinţele şi modul meu de a trăi pe care-l cred infailibil. Eu sunt toate mamele civilizate care ajung la un moment dat să se uite neputincioase la copilul propriu care pare să nu mai reacţioneze firesc ci mai degrabă să se învârtă în jurul cozii şi să refuze orice invitație la un comportament dictat de bunul-simț.



Uit însă mereu că eu l-am defectat cu fricile, temerile mele și impresia că totul în jur este inadecvat și trebuie îmblânzit înainte să ajungă la el, la puiul meu drag. Până și cei din familie sunt indecvați, și copiii din parc care țipă mereu și se bat. Eu trebuie să rezolv orice problemă sau dilemă pentru copilul meu, sunt mamă ca să-l servesc.

În niciun caz nu trebuie să expun copilul la situații reale de viață, doar se poate îmbolnăvi de la atâta lume în jur. Suntem așa mulți în ziua de azi! În niciun caz  nu trebuie să țin copilul cu noi la masă, doar ar vedea, doamne iartă-mă, cum se mănâncă și ar fi expus la feluri de mâncare autentice nu la tot felul de terciuri nutritive elaborate pregătite pentru el cu dragoste de către mine. Iar despre tacâmuri, oliță, îmbrăcat singur, etc, va învăța dacă îi explic îndelng și cu răbbdare după doi ani. Nimeni nu mă înțelege.

Mi-e frică. Frică sa-i dau un vas de sticlă, un fel de mancare, mi-e frică de diversificare cu totul. Mi-e teamă să nu se rănească. Mă rog, puteți numi stres ce am numit eu frică.

Din păcate pentru mine, mama eroină, copilul simte cand nu am încredere în el și își viciază comportamentul fiindcă este confuz ca reactie la comportamentul meu aberant. Copilul observă și imită și când simte dedicație 100% o consideră indecvată. Așa că, atunci când mă apuc să fac și eu ceva din îndatoririle mele, el vine în fundul meu și mă încurcă fiindcă vrea și el, de fapt, să facă ce fac eu, la nivelul lui.

Experiența la vârsta mică a copilului se trece mai departe prin observație și imitație, nu prin ”înțelepciunea populară”, prin tradiția orală. Asta vine mai târziu, când copilul deja abstractizează. Până atunci îi spun degeaba: ”ai să cazi” sau ”ai grijă de tine” - la fel de bine i-aș putea da una după cap, efectul e același, garantat: limitarea, stresarea inutilă a copilului și subminarea încrederii sale în propriile forțe... și cu timpul și în ale mele fiindcă, nu-i așa? rolul demiurgic al părintelui se estompează oricum pe măsută ce progenitura crește și își cere instinctiv independența. Nu? Ei bine, nu. La copilul meu dorința de independență se va manifesta pe la 30 de ani fiindcă l-am obișnuit să accepte mereu ajutorul meu și faptul că sunt mereu acolo cu fața mea îngrijorată, nu cumva să se rănească puișorul.


Care sunt consecințele acestei mentalități comune? Uite câteva:

- Am vrut să alăptez, doar toată lumea zice acum că asta e investiția în viitorul copilului meu. Am și reușit, în ciuda chinurilor de la început când plângea și scuipa sânul... Până la urmă,  după vreo trei luni, putem spune și noi că ne-am acomodat și am scăpat de biberonul de seara.

- Copilul meu nu mănâncă. Am încercat să-i dau să mănânce când mi-a zis doctorul că trebuie. I-am dat să mănânce și singur după moda asta nouă cu BLW, dar nu băga în gură, domnule, arunca totul pe jos. Îi dădeam exclusiv fructe și legume, oul și ficatul ”se dau” mai târziu, poate chiar deloc, ca sunt otravă.

- Copilul meu nu iese din scutece. Îl tot pun pe oliță dar plânge sau fuge. Am încercat să-l las fără scutece și în loc să ceară făcea pe el.

- Copilul meu e mereu agitat și nemulțumit.

- Copilul meu nu mă lasă să plec de lângă el.

- Fiul meu nu se mai mută din casa părinților deși are 32 de ani.

- Fiica mea are numai relații dezastruoase și s-a refugiat în muncă.


Acum nu mai avem bun-simț și se simte. Avem cărți și despre cum se șterge un copil la fund si 1000 de cititori avizi pentru fiecare, dar nu mai avem instinctele cu care ne-am format de milioane de ani. Orice cale firească are nevoie de trei validări ca ă fie adoptată... în mod conștient, desigur, altfel ai fi catalogat un inconștient, când bine-ar fi să facem multe lucruri fără să trebuiască să mai și gândim la asta.

.