Cum se întâmplă în filmele siropoase de la TV. Nu numai ca nu am ştiut să “mă pregătesc” în niciun fel, dar am făcut totul de-a-ndoaselea. Şi în prezent suport consecinţele. Lanţul greşelilor din timpul sarcinii a cumulat zale şi după naştere. Am sărbătorit prima lună a omuleţului pe patul spitalului cu sânul bandajat. Incizie. Ablactare. Braţele s-au legănat singure. Durerea fizică şi neputinţa de a-i da cezarului ce-i al cezarului m-au transformat în neom. Mi-am înghiţit lacrimile şi mi-am spus că se poate şi cu lapte praf. Şi da, se poate, dacă vrei să vezi copilul dospindu-se într-o gogoaşă: care-i înghite trăsăturile fireşti, care-i răpeşte până şi mirosul suav de prunc. Împinsă de la spate, am aflat despre relactare. Tot citind despre, relactarea a devenit o provocare. Ce aş fi avut de pierdut? În cel mai rău caz încă o incizie. Ce aş fi avut de câştigat? Sănătatea copilului. Şi nu, nu există punere în balanţă pentru astfel de situaţii. Cu toata astea, ultimul cuvânt a întârziat. Frica de un nou eşec îmi paraliza gândurile şi simţurile. Temeri fondate la o analiză superficială. Simple scuze în fapt. Aveam să aflu că cine relactează, nu are absolut nimic de pierdut. Are numai de câştigat, indiferent de rezultat.